Mintea caută explicații și e
însetată mereu de cunoaștere, de informații; este dornică să se „antreneze” pentru
a-și lărgi orizonturile, căci, undeva, în străfundurile ei, își recunoaște
limitele, dar știe că aceastea pot fi împinse la maximum spre țărmurile cele
mai apropiate neaccesibilului prezent.
Cu alte cuvinte, limitele nu îi sunt deloc aproape. Până să ajungă cel puțin la sfertul drumului, mai are mult de muncă. Mai are multe de cunoscut, de descoperit, de priceput și de analizat.
Totodată, să învețe să asculte și să colaboreze. Să cedeze, atunci când e depășită de situație și să accepte ceea ce i se dă. Să fie recunoscătoare pentru toate orizonturile care i se deschid, pentru toate răspunsurile pe care le primește și care trebuie luate pur și simplu așa cum sunt, fără alte explicații logice, banale, de-a dreptul, în fața adevărurilor Creației. Să nu mai ceară timp pentru orice formă de înțelegere.
Ceva din interiorul meu, care până nu de mult se afla în stare latentă, iese lin la suprafață și o mângâie, spunându-i cât poate de dulce și de necomplicat că timpul nu există, că este o iluzie. Evident că îmi e greu să asimilez informația aceasta, din moment ce m-am complicat bine, încurcat și răsucit, creând și alte bariere în fața zidurilor deja existente.
Dar am înțeles că pot schimba cursul a orice, făcând o alegere, care mă va conduce spre aceeași rezoluție, adică ceea ce am ales. Ceea ce contează pentru confortul meu psihic și fizic este să iau totul pe rând. Să nu mă grăbesc și să nu sar peste ceea ce este firesc să fac. Cumva, dau șansa evoluției cunoașterii să îmi pregătească portativul pentru fiecare pas înainte, care se lasă mereu cu o reîntoarcere, dar nu spre involuție, ci spre avansare și creștere. Și fiecare reîntoarcere sună altfel.
Mi-am așezat inima în nota Do și după ce trec și prin celelalte note, pentru a-mi săvârși cântecul, mă voi opri tot în brațele primei.
Notele curg atât de natural pe portativ! Le citesc, le simt în trupul meu sub formă de simfonie, pe care nu o pot reda cu voce tare, pentru că i-aș diminua măreția.
În fiecare om există o simfonie a propriilor gânduri. S-ar auzi deosebit de clar, dacă ar crede în ea, în fiecare cântare a sufletului său.
În caz contrar, notele-i sublime nu pot fi auzite de urechile surde.
Cu alte cuvinte, limitele nu îi sunt deloc aproape. Până să ajungă cel puțin la sfertul drumului, mai are mult de muncă. Mai are multe de cunoscut, de descoperit, de priceput și de analizat.
Totodată, să învețe să asculte și să colaboreze. Să cedeze, atunci când e depășită de situație și să accepte ceea ce i se dă. Să fie recunoscătoare pentru toate orizonturile care i se deschid, pentru toate răspunsurile pe care le primește și care trebuie luate pur și simplu așa cum sunt, fără alte explicații logice, banale, de-a dreptul, în fața adevărurilor Creației. Să nu mai ceară timp pentru orice formă de înțelegere.
Ceva din interiorul meu, care până nu de mult se afla în stare latentă, iese lin la suprafață și o mângâie, spunându-i cât poate de dulce și de necomplicat că timpul nu există, că este o iluzie. Evident că îmi e greu să asimilez informația aceasta, din moment ce m-am complicat bine, încurcat și răsucit, creând și alte bariere în fața zidurilor deja existente.
Dar am înțeles că pot schimba cursul a orice, făcând o alegere, care mă va conduce spre aceeași rezoluție, adică ceea ce am ales. Ceea ce contează pentru confortul meu psihic și fizic este să iau totul pe rând. Să nu mă grăbesc și să nu sar peste ceea ce este firesc să fac. Cumva, dau șansa evoluției cunoașterii să îmi pregătească portativul pentru fiecare pas înainte, care se lasă mereu cu o reîntoarcere, dar nu spre involuție, ci spre avansare și creștere. Și fiecare reîntoarcere sună altfel.
Mi-am așezat inima în nota Do și după ce trec și prin celelalte note, pentru a-mi săvârși cântecul, mă voi opri tot în brațele primei.
Notele curg atât de natural pe portativ! Le citesc, le simt în trupul meu sub formă de simfonie, pe care nu o pot reda cu voce tare, pentru că i-aș diminua măreția.
În fiecare om există o simfonie a propriilor gânduri. S-ar auzi deosebit de clar, dacă ar crede în ea, în fiecare cântare a sufletului său.
În caz contrar, notele-i sublime nu pot fi auzite de urechile surde.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2023.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu