STRADA FICȚIUNII

Vie și plină de valori, deschisă dar precaută în privința vizitatorilor săi, din nevoia de a-și proteja comorile...

Nu este o stradă pe care te poți plimba oricând, oricum.

Este o stradă pe care trebuie să pășești cu eleganță și cu inima deschisă, să-ți abandonezi problemele și să te lași purtat de tot ceea ce ai mai pur în tine.

Acolo nu ai voie să minți, nu ai voie să faci rău și nici nu e necesar să impresionezi prin opulență.

Ceea ce trebuie să faci este să fii TU și să te avânți în ea doar atunci când ești pregătit să te cunoști - căci ea te va ajuta să începi să te descoperi și să te bucuri de ceea ce vei găsi în interiorul tău. Aceasta este Strada Ficțiunii...

Eram mică, să fi avut vreo 12-13 ani când l-am cunoscut cu adevărat pe Mihai Eminescu, pe această stradă - la propriul lui stand intitulat „Poesii”. A fost, este, și va fi, poetul meu preferat. El este ca o carte deschisă care îți dezvăluie, prin versurile sale, comoara sa cea mai de preț: inima, cu toate sentimentele sale.

El m-a învățat să visez cu ochii deschiși la iubire, când încă nu făcusem cunoștință cu ea. Cine, oare, nu a auzit de Luceafărul? Cine, oare, nu a reținut măcar câteva versuri, dacă tot l-a citit și recitit? Cine oare nu a lăcrimat în fața poemelor lui Mihai Eminescu?

Tot pe această stradă, imediat după Eminescu, stă George Bacovia, cu ale sale simboluri plumburii și violete.

Eminescu m-a învățat să fiu romantică - o romantică incurabilă - iar Bacovia m-a adus cu picioarele pe pământ, atunci când nu era loc de prea mult romantism.

Aceștia sunt precum Polul Sud și Polul Nord; dar ambii poli există și au un rol prea bine definit și esențial. „(...) Amurg de toamnă violet ...Doi plopi, în fund, apar în siluete -- Apostoli în odăjdii violete -- Oraşul e tot violet”. Pe Bacovia trebuie doar să îți dorești să-l înțelegi şi atunci vei avea acces la imaginaţia lui, la sufletul său.

Pășesc mai departe și trec de poeții noștri și îl zăresc pe Gabriel García Márques: stă pe un fotoliu, pe partea stângă a Străzii Ficțiunii, visător și îngândurat, la propriul său stand. Simt că mă așteaptă să facem schimb de impresii în privința operei sale „Dragostea în vremea holerei”. Prin urmare, îi spun că am citit această carte într-o singură noapte, căci n-am putut să o mai las din mână. „Dragostea în vremea holerei” este una dintre cărțile care mi-a intrat în suflet, citită și într-o perioadă în care aveam nevoie de această lectură. Nu poți rămâne imun în fața iubirii pătimașe dintre Florentino Ariza si Fermina Daza, întreruptă brusc, mult prea devreme, și mai apoi continuată, într-un târziu. Nu poți rămâne de neclintit citind această pasionantă poveste de dragoste, frumoasă și tragică în același timp. Personal, mi-a vindecat sufletul atunci când am avut nevoie, când trebuia vindecat.

Apoi, iată-l... următorul stand, și nu ultimul, pentru că lista scriitorilor valoroși ar putea continua la nesfârșit.

Dar acolo este el, cel care mă inspiră, care transmite adevăruri pure mascate de  „ficțiuni”. Cum poate fi ficțiunea adevăr? Simplu, vei descoperi citind cărțile (învățăturile) lui Paulo Coelho: „Alchimistul”, „Adulter”, „Învingătorul este întotdeauna singur”, „La râul Piedra am șezut și-am plâns”, „Manuscrisul găsit la Accra”, „Veronika se hotărăște să moară”, ș.m.d.

În scrierile sale, totul este profund, totul este sentiment, totul este morală, sfat, înțelepciune, evoluție sau crud adevăr al involuției.

„Adulter” - descrie o etapă prin care mulți dintre noi trecem, căci criza de timp, nemulțumirile, dorința de nou, de aventură, frustrarea - sunt factori care nu vin în ajutorul unei căsnicii și ajungem să nu mai fim mulțumiți sau împliniți de ceea ce avem mai frumos lângă noi.

De multe ori trebuie să ne izbim dureros de asfalt, pentru a ne găsi puterea de a ne ridica, de a ne reculege și a învăța să ne iubim și să iubim cu adevărat.

De ce „Învingătorul este întotdeauna singur”? Pentru că aceasta este lecția de viață: singurătatea este prețul pe care „învingătorul” trebuie să-l plătească societății pentru locul său fruntaș. Și nu doar societății, ci chiar EU-lui său, rănit din cauza superficialității, materialismului, avariei. Pentru că nu apreciază adevăratele valori. Și toate acestea au preț... unul foarte scump.

Toți cei de mai sus își merită locul pe Strada Ficțiunii! Ce-ar fi dacă nu ne-am mai delecta sufletul cu operele lui Eminescu despre iubire, romantism și suferință; cu operele lui Bacovia care să ne aducă cu picioarele pe Pământ atunci când gândurile ne zboară prea adânc în Univers? Cum ar fi dacă n-am spera și visa până în ultima clipă a vieții și nu am căuta împlinirea, precum Florentino Ariza a lui G.G. Márques? Cum ar fi viața fără adevăr și înțelepciune, valori transmise de Paulo Coelho prin operele sale? 

Părinții, profesorii întâlniți pe parcursul anilor de școală și instinctul au fost și sunt ghidajul meu într-ale străzii ficțiuni - m-au îndrumat mereu spre cele mai bune alegeri.

Peste câțiva ani, pășesc din nou cu încredere pe această stradă luminoasă. Însă acum nu mai sunt doar un cititor. Sunt la fel de fascinată ca atunci când am pășit pentru prima dată pe Strada Ficțiunii: energia vibrează, cuvintele scriitorilor curg - stoluri, stoluri de cuvinte, mii de cuvinte - care transmit gânduri, gânduri pline de sentimente, iar sentimentele sunt frumoase, deosebite, calde. Mă simt împlinită aici, printre ei.

Undeva, pe aici, am și eu un stand, ca cel al scriitorilor pe care îi stimez, și aștept să ies în întâmpinarea oamenilor dornici să mă cunoască. Îi aștept, așadar, să povestim și să ne sfătuim, să împărtășim sentimente și gânduri prin cuvinte.

Precum adevărurile din ficțiunile lui Paulo Coelho, acolo, în Strada Ficțiunii, sunt EU - cea autentică, cu ceea ce știu mai bine să fac în această lume: să scriu oamenilor, să-mi scriu mie, să mă descarc, ca apoi să mă pot încărca din nou, și să scriu... Să tot scriu și să mă fac auzită, căci am prea multe de spus pentru a mă opri aici...

P.S. Ultima carte citită este „O regină în căutarea iubirii” scrisă de Anne OʼBrien. O operă fascinantă, o capodoperă de-a dreptul - care mi-a ocupat două seri, prelungite în noapte. Această carte o are drept personaj principal pe Regina Caterina de Valois - un suflet bun într-o căutare continuă a iubirii. Practic, reprezintă dovada clară a faptului că nu averea materială este cea care te împlinește și te face fericit și că din și pentru iubire, omul ajunge uneori să-și sacrifice sufletul, izolându-se de ceea ce are mai drag și mai scump pe lumea aceasta de pământean.

Mai mult ca sigur că și această scriitoare își merită un loc aparte pe Strada Ficțiunii, căci standul ei este nespus de valoros...

TIMP, O, DRAGUL MEU CAMARAD!

În ceea ce privește timpul, personal, ador un citat pe care l-am „cules” din cartea lui Oreste Teodorescu (La sfârșit va fi începutul!): „(…) timpul este unitatea de măsură care-i permite gândului să devină realitate!”. Printr-o simpla frază, a fost spus un important adevăr: realitatea noastră este clădită din propriile gânduri, în timp și prin intermediul timpului. Iată cât de importante sunt gândurile noastre, modalitatea în care privim viața și maniera în care alegem să trăim.

Dar el, Marele Timp, este înțeles de atât de puțini dintre noi! El nu este dușmanul nostru, atâta timp cât alegem să-i fim un bun camarad. Este adevarat, el nu dă înapoi la rugămințile noastre, oricât de arzătoare ar fi, dar este acesta un motiv plauzibil pentru a nu-l iubi?

Precum viața și iubirea, și timpul este un dar! Este o perioadă oferită nouă, sufletelor care am îmbrăcat carcasa umană, pentru a învăța lecții și pentru a ne îndeplini misiunea, după caz. Faptul că noi nu suntem capabili să prețuim fiecare secundă care trece, nu înseamnă că timpului îi poate fi imputată vreo vină!

Cu toate acestea, am observat că nouă, oamenilor, ne place să spunem că „cel mai mare dușman al nostru este timpul”- drept justificare pentru multe situații în care am dat greș; poate tocmai de aici ar trebui să survină schimbarea; haideți să privim altfel viața: timpul este cel mai bun camarad al nostru, tovarășul de drum îngăduitor, datorită căruia experimentăm și căpătăm experiență. Cu cât gândurile noastre sunt mai pozitive, cu atât viața ne va fi mai dulce! Căci știm că, de cele mai multe ori, gândurile chiar devin realitate și nu sunt simple coincidențe.

Soluția ar fi să iubim timpul ca fiind o unitate de măsură de multe ori prea permisivă cu unii dintre noi. Într-adevăr, el ne transformă, dar să nu uităm că în fiecare dimineață avem șansa de a ne îmbunătăți viața. Și nu doar o dată pe zi, ci în fiecare secundă în care ne-am complăcut în propria situație, căutând alți vinovați – mai ales, el, TIMPUL nemilos, cel fără cale de-ntors…

Motivul pentru care mă trezesc cu pace în suflet, este că mă bucur de o nouă zi - de familie, de prieteni și de tot ceea ce îmi face plăcere.

Viața omului se scurge repede, mai ales după o anumită vârstă, și atunci este firesc să ne gândim la sfârșit. Acel sfârșit pe care suntem deocamdată incapabili să îl ințelegem... în sensul său de „un alt început”.

Timpul este prietenul nostru. Fiecare gând bun, pozitiv, poate deveni realitatea noastră. Pentru că timpul înseamnă și soartă, iar soarta este realitate. Iar prin deschiderea noastră, din interior spre exterior, vom înțelege și soarta, în timp.

P.S. Apropo de Timp (trecerea sa), vă mai amintiți de Madame, pisica menționată într-un articol precedent? 

Ei bine, nu a mai fost pe la mine de ceva timp. Poate nici nu vreau să știu ce. 

Cu toate acestea, a lăsat în urma ei două bijuterii, Richard și Samuel, pisoii ei mai mari, pe care i-a învățat din timp să se descurce: gardul cui să sară și la geamul cui să miorlăie :-) 

Samuel și Richard, „cerșind” cina.

Richard este resemnat, Samuel încă mai speră la desert...

După o zi în care n-am făcut nimic...

Samuel, model.

Samuel, dormind.

 

Către cei care folosesc fraza „Nimeni nu e de neînlocuit”: permite-ți-mi să vă contrazic. Toți suntem unici, iar un altul/o alta nu va suplini locul nimănui. Nici Madame nu poate fi înlocuită de Richard și Samuel; ei și-au făcut un loc în inima mea, dar distinct de cel al mamei lor: locul lor.

FĂRĂ PEREȚI

Cioc – cioc... De ce nu mă mai bagi în seamă și mă lași să vorbesc singură de atâta timp?

Îți mai aduci tu, oare, aminte de vremurile când eram prieteni și între noi nu existau bariere? Când ne spuneam totul, ne jucam împreună, râdeam și credeam într-un univers infinit?

            

 Știu, timpul a trecut, iar eu am crescut prea mult pentru a mai fi înțeleasă de către tine. Când eram mică, îmi puteai zâmbi sincer, căci eram lipsită de griji și atunci și tu erai la fel, mă știai bine și totul era perfect.

            În timp ce eu am devenit adult într-o lume de adulți, tu te-ai retras în lumea ta, între pereți rigizi – un univers mult prea limitat comparativ cu sufletu-ți liber și nărăvaș...

            De ce stai singur lângă mine, când eu îți sunt, totuși, alături?

            Ai putea să-mi vorbești... Dacă nu vrei acum, am să aștept până când vei fi pregătit. Să știi că am să privesc mereu în direcția ta și nu voi înceta niciodată să cred că, într-o zi, inima îți va învinge mediocritatea. Nu așa trebuie să trăiești, căci nu acesta îți e destinul. Acum ești doar derutat pentru că am crescut. Și ce? Nu sunt oare aceeași?

            Cred cu tărie în înțelepciunea ta și știu că te vei deschide...

            Prin fața ochilor mi se derulează secvențe din viitorul nu foarte îndepărtat, în care ai dărâmat, în sfârșit, pereții vieții tale, între care te-ai închis; mi se pare că-mi vorbești ca altădată, că-mi spui ce te apasă, iar eu sunt fericită să te ajut cu un sfat, cu tot ce pot.

            Te văd liber de cochilie, și ești atât de împlinit! Acela ești tu, cu adevărat: lipsit de prejudecăți și liber!

            Ți-ai depășit condiția, dragul meu melc curajos. Ai lăsat în urmă cochilia, iar eu sunt mândră de tine! :)