CAREVASĂZICĂ

 

Carevasăzică, acesta ne-a fost drumul
Ce ne-a condus pașii aievea prin timp,
Ca mai apoi să ne izbim frontal, parcă surprinși
Și totuși, cum era de așteptat, în fiece clipă,
De cel mai puternic zid.

Am înaintat printr-un dans vulnerabil și haotic,
Prea în direcții atât de opuse încât
N-aveam cum să n-ajungem în fața lui
Nepregătiți, am spune fără să gândim,
Simțind totuși, că venim la pas de seară
Din direcții diferite, ai lumii asupriți.

Am tăcut și ne-am acomodat minunat cu tăcerea,
N-am mai privit în timpurile de demult,
Să înțelegem ce anume n-a mai fost să fie
Și unde anume ne-am pierdut.

Au trecut anii, pe-o dulce adiere de vânt
Și iată-ne privindu-ne cu frunți însângerate
În care colcăie gândurile, înlocuind sentimentele,
Nepăsătoare parcă de viața ce-au iubit.

Deci, carevasăzică, dor timpurile ce ne-au ajuns,
În care fiecare a aleargă în ce parte mai poate
Departe de sufletul din noi, de povestea încâlcită,
Diferită de vremea când lumina ne binecuvânta viața,
Atat de altfel percepută.

Orbecăind în fiecare zi după te miri ce fleacuri,
Am ajuns să ne adâncim în prea multe nimicuri
Care au ajuns să ne dirijeze viața,
Înlăturând umanitatea din noi,
Devenind părți perfecte într-un haos anost,
Lipsiți de suflete, de simțiri și de ceea ce n-a fost.

Lumea s-a întors incurabil cu susul în jos,
Și tot mai mulți se adaptează la anormalitate
Dând din coate în fiecare zi,
Lovindu-și în piept si fără regrete - chiar și aproapele,
Înlăturand iubirea din inima sa,
Căci ea, desigur, nu cântărește-n bani.

Și totuși am văzut azi doi batranei
Care încă își mai spuneau multe, pe-o bancă ponosită,
Primind astfel un răspuns venit de departe, din adâncuri
Că se poate și altfel, deci, carevasăzică...

Sursa foto: https://www.mangalianews.ro/65274/amp/ 

FILE DE CONCEDIU

 

Vara lui 2021. Până acum, a fost un an interesant, cu multe provocări, cu experiențe benefice pentru suflet. Îmi place să spun că devenim tot mai înțelepți, odată cu trecerea timpului și ca nu îmbătrânim în zadar.

Am revăzut marea și da, e la fel de frumoasă. Ne-am dus mai spre Năvodari, acolo unde stațiunea Mamaia e ca altădată.

Nu am stat mult, însă ne-am bucurat de o vreme minunată, o plajă frumoasă și condiții de cazare excelente. 

Desigur, câteva zile la Marea Neagră costa cât un sejur în Turcia/Grecia, dar să spunem că eram conștienți de ceea ce alegem, așa cum a fost în toți anii precedenți.

În momentul acesta, eu scriu și Dominic doarme cu capul pe picioarele mele.

Cred că au trecut vreo 15 ani de când am călătorit ultima dată cu trenul...

Mi-a fost dor să-mi adun gândurile, uitandu-mă pe geam, să aud zgomotele lui specifice, în frânare, sau în macaz.

Și totul a pornit de la ideea lui Dominic, care își dorea de mult să bifăm o asemenea excursie.

Prin urmare, nu am ezitat când, după câteva zile la mare și alte câteva zile la bunici, trebuia să o luam din loc și să ne apropiem de casă.

Nu a trecut mai mult de o săptămână și jumătate de când am plecat în concediu și totuși, parcă a trecut o eternitate.

M-am reîntors într-o lume care doar îmi lasă impresia că mă așteaptă mereu, în același loc.

De fapt, anii trec și în această parte, trec cu viteză peste copilăria mea, peste adolescența mea, peste viața de tânăr adult.

M-am trezit în viața de femeie, cu un copil de 4 ani și jumătate, care calcă pe aceleași poteci pe care, în alte timpuri, alergam pe acolo cu niște piciorușe la fel de mici precum ale lui Dominic.

Mi-am revăzut bunicii, verii cu care am copilărit, însoțiți de nepoții mei (o minunată potrivire a sorții, să reîntâlnim toți, după atâția ani de când au plecat din România).

Am dormit din nou în aceeași casuță care a găzduit atatea generații, ai cărei pereți cunoaște atâtea povești...

Dis-de-dimineață, tataia ne-a condus la tren, iar eu o priveam pe mamaia cum ne face cu mâna din poartă. Înfofolită într-un halat turcoaz, nu s-a oprit din făcut semne până nu ne-am îndepărtat bine de tot de casă.

Desigur ca mi s-a făcut inima cât un purice. Mereu e crunt să-mi iau la revedere.

Dar mergem mai departe.

Hoinăreala noastră mai continuă puțin.

Da, încă mai avem puțin până să ne întoarcem la viețile noastre, pentru a ne prinde iar în hora din care abia ce ne-am smuls.

PSEUDONIM

 

Este trecut de două noaptea;
N-am somn,
Iti scriu doar să pricepi
Ce anume din tine am iubit:
Totul…
Semnat sub pseudonim.
 
Cuvinte, mii
Îi apar prin minte
Precum roiuri -
Silabe, multe gânduri,
Unite toate într-un a fi,
Ascuns bine, între haine,
Ca într-o prăpastie,
Fără de sfârșit.
 
Privirea-i adâncă
Încărcată cu amintiri,
Acoperite toate,
De gene, emoții,
Ascunse iubiri.
 
Pufăie.
Cuvântu-i o enigmă,
Și portal îi mai poate fi
Spre o altă inimă ce-i alină
Gândurile de marmură
Noapte și zi.
 
Un mare EU
Zace-ntre straiele
Ce-i pitesc bine de tot
Sufletul mare,
De timp pârjolit.
 
Buzele-i groase -
Uscate de crivățul neiubirii,
Se strâng încet,
Aproape nevizibil,
Când inima-i geme
Și mâna sa versuri așterne,
Fără de oprire,
Și tot inima-i cere
Jertfe de argint…
 
Ochii-i celești
Aproape că i se închid
În noaptea târzie când
Trupul alungit
Refuză să asculte liniștea goală,
Dintr-o nevoie acută de timp.
 
Cu mintea-i zbuciumată,
Înghite o gură mare de apă,
Admirând clarul de lună
Pe a cerului cunună.
 
Afară poarta scârțâie
De gândurile-i zgâlțâie
Să fie vuietul vântului,
Să fie zbuciumul gândului?
 
Se miră și el
De inspirația ce-i dă năvală,
Peste calmul de altădată,
Doar văzând-o pe ea,
Precum o nimfă goală,
Ce umple golul din propria-i viață,
Iubind-o atât de puternic,
Venerând-o în taină...
 
Cu pașii mari
Măsoară odaia-ntunecată,
Privind pe sub gene -
când și când -
La hârtie și la pix.
Somn nu mai are și vrea să scrie,
Șuierand în sinea lui
Că urmează o altă noapte albă,
Când sentimente-i învie.
 
Emoționat,
Trăiește prin fiecare cuget
Și-l așterne-n prețioase versuri,
Încruntându-se, apoi zâmbind,
Cu o mână apucându-și uneori
Părul des, vâlvoi,
De tânăr încrețit.
 
Dintr-o ceașcă uitată pe masă
Miroase puternic a cafea:
Atât de rece, atât de aromată,
Și ademenitoare,
Precum pielea sa.
 
Te-am așteptat o viață-ntreagă,
Își spune oftand.
Ascuns în versuri,
Lăsând soarta să aleagă
În numele meu,           
Scriindu-ți neobosit,
Strigându-ți dorul
În lumea largă,
Sperând să ne iubim,
Semnând sub pseudonim...
 
Deasupra creștetului său,
Sprijinit de somn în coate,
Sus, deasupra casei sale,
Cerul se-ntunecă, acoperind luna
Iar îngerii plâng,
Auzind versurile sale,
Alinându-i sufletul,
Cu săruturi și praf de stele.
 
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 7/2021