PICIOARELE DIN DRESURI

Un buchet de raze calde
Ne îmbrățișează capetele,
într-a lor pogorâre spre noi;
Ploaia maschează lacrimile,
Desenând zâmbete,
prinse-n cununa iubirii
De care ne agățăm greoi.
 
O, cerule! pentru a fi auzită de tine,
Mi-am împodobit sufletul
cu cele mai pure sentimente,
Pentru a fi împrăștiate,
Sub formă de pulberi, deasupra lumii,
Apoi inspirate, prin pânza opacă,
ce ne-acoperă nările și ochii.
Ce bine ar fi, dacă ne-am zări,
în curgerea clipelor de aici,
în alte vremuri…
 
Îmi apar, în starea de veghe,
Imagini oarecare,
Cu atât de multe chipuri -
În trecerea lentă și obositoare
de la apăsare, spre zâmbet și împlinire;
Însă unul, dintre toate, îmi ia
Durerile și trăirile toate,
legate strâns sub funda
Unui buchet gingaș de lăcrămioare.
 
Despre ale mele stări sufletești,
Mai am să-ți scriu multe cuvinte,
Îmbrăcate, adesea, în versuri -
Precum  picioarele unei doamne fine,
Învelite în dresuri.
Cere-i inimii tale
Să te-nvețe să le asculți.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9-10/2023

DRUMUL ALES

 

În acest loc pe care l-am ales
să-mi întâlnesc sufletul,
unit cu haina veacurilor,
în timpurile limitate,
Îmi așez firav tălpile și Îți mulțumesc
Pentru binecuvântarea de a fi
Și de a simți cât Te iubesc.

Aici îmi scriu cartea vieților
Spre a dăinui în eternitatea noastră
Și călătoresc, cu încredere în noi,
fără să pierd din ochi strălucirea cerului
Ce ne cuprinde pe amândoi.

Înainte să cad în dulcea visare,
Ascult o muzică sublimă
Ce m-alină în miez de noapte,
Cântându-mi încet despre Tine,
Când mâinile mi le împreunez în rugă.

Azi sunt suma versurilor
Ce-mi alcătuiesc sufletul măreț,
Scrise de Tine, prin tăcerea mea,
În pauza dintre rațiuni, când adevăruri țes,
Despre un drum profund
și de mult ales...

27.10.2023

Sursa foto: https://www.nationalgeographic.com/travel/article/hike-camino-de-santiago-ways 

VECHIUL AMFITEATRU

M-așez, încet, pe podeaua veche,
Astfel încât să nu trezesc fluturii de prin perdele
Și contemplez, văzând scena tăcută,
Pe care am spus până acum atât de multe,
Auzite de întregul univers,
Pentru ca, mai apoi,
Să le traducă pentru urechile tale,
Vers cu vers...
 
Dar absorbite de un tu nepregătit,
Slovele mi-au ajuns cenușă pe buzele tale,
Purtată de noapte, prin prima adiere de vânt,
Înapoi spre sufletul meu,
În cuvinte sfărâmate.
 
Îmbrăcând o rochie roșie, cu cordon în talie,
Intervin, din acest punct, cu alt rol în care
mușcându-mi buzele, de încruntare,
desenez cu cenușa propriilor gânduri
Un nou contur al unui peisaj
Pe care vreau să mi-l tatuez în minte,
Prin cuvinte.
 
Încep să fredonez un cântec,
Ce răsună vesel în încăperea goală;
Sunt singură pe scenă, iar timpul îmi aparține,
Formând valuri de piedici
În spațiul prea lin spre tine.
 
Descopăr ferestrele din două piruete –
Să mă vadă luna și să-mi apropii stelele
În palmele ce găzduiesc fluturii,
Pentru câteva minunate clipe.
 
Într-un vechi amfiteatru nu ești, de fapt,
Niciodată singur:
Ești tu, cu tine, cu propriile fantasme
Pentru care stă-n loc și el, timpul.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2023

Sursa foto: http://ileanalucaciu.blogspot.com/2018/05/amfiteatru-teatrul-national-ilcaragiale.html