NOIEMBRIE, LA BRAȚ CU DECEMBRIE

Scriu. Și am observat că sunt două modalități prin care binevoiesc să îmi aștern gândurile într-o oarecare ordine: fie scriu un articol sau o poezie în cinci minute, fie simt, o vreme, cum mocnește ceva în mine, în interior, ca un vulcan gata-gata să erupă, iar acel ceva trebuie să iasă la suprafață - mai molcom, sau izbucnește prin cuvinte și sentimente.

Când adopt prima modalitate, evident, se întamplă spontan; și se întâmplă atât de repede, încât atunci când citesc, la final, rezultatul, rămân și eu surprinsă, de parcă mă întreb, oare chiar eu am scris asta sau cineva mi-a ocupat temporar creierul? 

În a doua variantă de mai sus, rezultatul este ceva pentru care am muncit. Articolul sau poezia reprezintă gândurile care au trecut prin mine de-a lungul mai multor zile, ideile care mi s-au așternut în fața ochilor într-un anumit timp, și care au căpătat forma cuvintelor ceva mai târziu. Apoi recitesc, reașez, corectez, până când sunt mulțumită de forma finală.

Și da, chiar gândesc. Modalitățile de a scrie, sunt de fapt, felul meu de fi. Un mic scorpion autentic :) De regulă, analizez, "rumeg" informația. Sunt perfecționistă, meticuloasă, tipicară, pretențioasă. Nu suport jumătățile de masură, promisiunile rămase doar în acest stadiu, fără a se urmări realizarea lor. Nu mă mulțumesc cu nimicuri, ci vreau acel ceva, mai ales când știu că am muncit prea mult pentru el sau că el mi se cuvine, pentru că pur și simplu așa este firesc. Și eu dau totul din mine. Până la un punct.

Cam așa sunt, și de aici și recunoașterea că marea majoritate a scrierilor mele sunt muncite, citite și recitite. Știu că nu scriu doar pentru mine, altfel îmi țineam un jurnal sub cheie. Dacă am ales să public, fie o carte, în forma ei fizică, fie articole în spațiul virtual, înseamnă că gândesc și că îmi asum cuvintele.

Dar mai sunt și celelalte scrieri, care ies din mine de parcă aș fi în transă, scrieri care mă uimesc chiar și pe mine. Acolo a dictat mai mult sufletul; și adevărul este că acestea din urmă îmi sunt cele mai dragi, pentru că știu că ele sunt, de fapt, mesaje care ajung acolo unde trebuie și când trebuie. Poate chiar înapoi la mine, peste câteva luni, sau peste câțiva ani. 

Zâmbesc, când am sufletul împlinit. De la ziua mea încoace, am avut parte de multe bucurii pentru care sunt recunoscătoare.

Am împlinit interesanta vârsta de 30 de ani, lăsând în urmă acel 20 și ceva, care mă ținea cumva mai aproape de adolescență. Acum am pășit pragul spre maturitatea completă, având familia întemeiată și bucuria vieții mele: îngerul, rodul, pruncul, lumina mea, care crește, și crește, și tot crește. 

Am bifat excursia anuală de ziua/din preajma zilei mele de naștere, în aceeași formulă (extinsă, cu copiii, bineînțeles) de hoinari însetați de aventură și de frumos. Astfel, am revenit în Budapesta. Prima dată când am fost acolo pentru a o vizita eram (foarte) însărcinată, prin urmare drumețiile au fost cam limitate. 

De această dată, însă, ne-am cam facut de cap la capitolul acesta. Am pus copiii în cărucioare și am luat la talpă o mare parte din acest minunat oraș, pe care îl recomand spre vizitare tuturor celor care vor să vadă cât de frumos se îmbină bunul gust cu bunul simț. 

Cazarea am avut-o într-un apartament din "buricul târgului" care a meritat fiecare euro, și poate și mai mult (și nu vă imaginați că a fost scump - încă mai avem multe de învățat, pe aici, pe acasă, la capitolul cerere-ofertă).

Am vizitat foarte mult. Seara, după ce adormeau copiii, povesteam mult, la un pahar de vin, ca pe vremuri. Contează mult să ai prieteni adevărați, în fața cărora să te poți deschide, atunci când simți nevoia, și cu care să îți împărtășești bucuriile, știind că ei chiar sunt alături de tine, cu sufletul deschis.

Mica noastră escapadă de noiembrie a îmbrăcat forma unei amintiri prețioase pe care am închis-o în cufărul meu secret, cu mențiunea "Budapesta".

Revenită pe plaiuri mioritice, am intrat rapid în programul de acasă, bucurându-mă din nou de ieșirile în parc, când vremea ne permite. Îmi place să am timp pentru bebe, să avem activități împreună. Cand nu am, pentru că sunt depășită de treburile casnice sau altele, sunt frustrată și îmi e ciudă că ziua e atât de scurtă, că are atât de puține ore în care nu reușesc să mă adun suficient de repede pentru a face tot ceea ce îmi propun.

Și atunci... clachez. Recent, am trecut printr-o fază de oboseală cronică. Simțeam că plutesc prin zi, promițându-mi că noaptea voi dormi, însă somnul fugea de mine, iar eu după el.

Partea bună este că de vreo două weekend-uri încoace, sâmbăta și duminica am adormit, la prânz, cu Dominic, și le-am cam dormit zdravăn împreună. 

Cunoaștere, dezvoltare. Între timp, m-am (re)întors la yoga, ceva mai diferită față de ceea ce practicam înainte, cu ani în urmă. Suntem diferiți și găsim plăcerea și relaxarea în lucruri diferite. Eu cam de asta am nevoie și e minunat să simt mulțumire în ceea ce fac.

Am mai citit o carte, genial de crudă prin adevărurile descrise, primită în dar de la mama, de Sf. Andrei - "Tatuatorul de la Auschwitz" - Heather Morris. Am alte două cărți în așteptare, până când mă voi simți pregătită să nu mă mai gândesc atât de mult la subiectul principal din cartea amintită.

Aerul și cultura - sunt combinația perfectă de final de săptămână: chiar sâmbăta aceasta am avut parte de o plimbare lungă prin Cetatea mea dragă, cu soarele strălucind așa de frumos, ca vara; iar duminică am fost la teatrul de păpuși, la "Capra cu trei iezi". Sunt convinsă că fost alegerea perfectă, atât pentru Dominic, care era fascinat de tot ceea ce vedea, alături de o sală plină de copii, cât și pentru mine când, prin el, îmi retrăiesc copilăria, așa femeie matură cum sunt :) Ce poate fi mai frumos de atât ?

Magia. Cireașa de pe tort a fost serbarea fiului meu, cu prima lui poezie pe care am învățat-o împreună (dar pe care nu a vrut să o spună și în public) și prima întâlnire cu Moș Crăciun - care i-a dat un cadou, scos de acolo, din sacul acela al lui, magic. 

Ceea ce trăiește Dominic acum chiar este magie. Așa numesc eu copilăria, când încă mai credem în minuni și nu căutam, plini de scepticism, dovezi și explicații pentru orice.

Spuneam că încep să îmi revin din oboseala acumulată și din acea stare ușor confuză. Foarte bine fac, că doar vin Sărbătorile de iarnă!

Puloverul verde cu tematică este pregătit, listele de cumpărături sunt deja "întocmite" în Notes, rețetele de prăjituri le am în cap, urmează să "prindă viață" în cuptor.

Este momentul să ne vedem de ale noastre, să ne concentrăm pe ceea ce e important, cu adevărat și, bineînțeles, să ne bucuram de sărbători și de cât mai multe colinde.

Știu, mulți dintre voi zâmbiți (Andreea - pulover cu tematică de Crăciun, sarmale, colinde, filmele cu și despre Crăciun, prăjituri, cozonaci, etc.), și bine faceți!

Mă bucur că am contribuit la acest zâmbet.

Acesta este unul dintre "ingredientele" de bază ale perioadei ce urmează.

Ar fi frumos să își amintească de asta și cei din trafic, care au fețele încruntate - că zâmbetul nu se demodează, ba chiar devine tot mai căutat, de la un Crăciun, la altul...

Sursa foto: https://designbundles.net/diva-watts-designs/383705-tis-the-season-to-be-jolly-fa-la-la-la-la-la-la-la

BAT CLOPOTE

... și la auzul vocii, inima-ți tresare, apoi bate cu atâta putere, încât aproape că nu-ți mai încape în piept.

Absorbi cuvânt cu cuvânt, silabă după silabă și cântecul acela care se numește glas, îți e suficient, pentru moment.

Noaptea e zi, ziua e noapte, somnul nu mai e cu odihnă. Fuge de tine, parcă mâncand pământul, cu atâta avant, încât nu-o mai poți ajunge din urmă - pe ea, odihna.

Te așezi într-un loc mai retras, aproape uitat de lume, aproape ascuns, dar nu suficient de secret încât inima ta să nu-l cunoască. Așadar, în locul vostru, încerci să îți pui ordine în gânduri. Dar șoapta e acolo. O așezi și pe ea printre gândurile tale, iar ea se unește cu ele, devenind una cu ele, făcând parte din ele și dominându-le.

Așa, ea devine coordonatoarea gândurilor, a suspinelor, a orelor târzii.

Pe fundal, bat clopote. Cântecul lor îți gâdilă timpanele - e ca în romanele acelea pe care eviți să le citești pentru că spui că nu ți se potrivesc.

Clopotele se aud din ce în ce mai tare. Te dor timpanele, te doare capul, iar șoapta își mărește intensitatea odată cu ele, pentru a le acoperi.

Aceasta este una din fețele haosului cu care tocmai ai făcut cunoștință. E un haos nebun. Un haos care poate să devină interesant, de altfel, atunci când înveți să trăiești cu el.

Clopotele se opresc, vocea tace, dar tu continui să o auzi - pentru ca ea, ca șoaptă, prin metamorfoză, a devenit gânduri, iar acestea... se învârt în capul tău precum un roi de fluturi.

Anii trec. Timpul nu te așteaptă, ci e mereu cu un pas înaintea ta. Dar tu ai obosit să alergi după el așa că îl lași să facă ce vrea fără să mai opui rezistență.

Te așezi din nou în locul acela secret al tău, în care îți place să te reculegi, să te oprești din alergat și să te gândești la tine, la voi, la viața ta de până acum.

Te cuprinde melancolia, care te ia și te azvârle cu putere în cele mai dulci amintiri.

Zâmbești. Niciodată nu ai avut puterea să o faci să tacă.

Din depărtări, răsună clopotele vechi, în toată splendoarea bătăii lor; cântecul lor este același - despre jale, durere, moarte și renaștere.

Dar tu nu le mai auzi. Ești prea adâncit în tine, în gândurile tale, în visarea ta, ghidat de vocea aceea, de demult, care bubuie din alte vremuri...

Sursa foto: https://basilica.ro/clopotele-bisericilor-simbol-al-libertatii-si-independentei/

FĂURITOR DE PODURI. INSULA

Împlinire, iubire, extaz. O bucurie care te face să tremuri, când simți cum energia te străbate, te înconjoară și te face să te simți COMPLET - exact așa cum ești, exact ceea ce ești, atunci când te hrănești cu iubirea insulei. 

Ea nu este o insulă oarecare, ci una căreia nu i-ai aflat limitele de hotare, ceea ce o face să fie și mai misterioasă prin necunoașterea ei în totalitate. Pare infinită, și totuși e îngrădită, cumva protejată de ceea ce se vede dincolo de ea. 

Acel "dincolo" este un alt simbol pentru acel tot altceva ce nu e iubire, ce nu e împlinire, și ce nu e ACASĂ. 

Spațiul acela - nu poți spune nici că e sub tine, nici în lateral sau deasupra. Este doar undeva, într-un alt timp.

Și totuși trebuie să colinzi și acea parte a ta, acea parte stingheră, nesigură, pentru că încă înveți, încă te perfecționezi și nu poți face asta decât acolo, unde te acomodezi cu suferința, unde un altul te poate sfâșia, unde o alta îți poate fura inima și te poate goli de tot ceea ce ai fost atunci când erai aici, în beatitudinea aceasta, unica capabilă să îți hrănească cu adevărat sufletul. 

Aici nu ești înfometat și nici străin de tine. Aici știi prea bine cine ești și de unde vii. Acolo, însă, o iei de la zero. Un zero mai dur decât orice altă nulitate. Știi asta, și totuși...

Nebunia aceea te atrage ca un magnet. Îți dorești să experimentezi ceea ce înseamnă greșeala, durerea, limitarea, uitarea, ironia. 

De ce o faci? De ce alegi? De ce accepți? 

Nu știi răspunsul. Dar o faci, așa că te arunci în hăul visului și lași în urmă mirosul aerului sărat, al cântecului mării, al odelor valurilor. Porți în suflet chemarea insulei și te naști acolo, departe, adânc în uitare, pe Pămant, printre oameni. Si te naști nimic altceva decât... un om. 

Pentru început, esti un bebeluș care, în puritatea ta, încă mai păstrezi legătura cu insula, însă nu poți spune nimănui despre ea, pentru că nu știi încă să vorbești pe limba oamenilor. 

Apoi gângurești, silabisești, vezi bucuria din ochii părinților, mai ales ai mamei, când rostești primele cuvinte, apoi când faci primii pași. Ai atâtea lucruri banale de făcut când ești om, lucruri care te consumă și îți ocupă tot timpul, încât cordonul nevăzut dintre tine și insulă slăbește din ce e în ce mai mult. 

Devii copil, apoi adolescent, apoi proaspăt adult. Seara, ești atât de obosit, după ziua ta atât de plină, încât cazi lat în abisul unui somn profund. Acela e momentul în care sufletul tău se întoarce ACASĂ, unde se hrănește cu energie, de unde își ia puterea să mai răzbească. Tu nu prea îți amintești; chiar dacă el ar vrea sa îți arate frumusețile întâlnite în călătoria lui, mintea ta nu face conexiunile necesare pentru procesul de înțelegere. Nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea. S-au pierdut atât de multe legături de-a lungul timpului, încât adevărul ar fi mult prea deranjant pentru o carcasă limitată. Cu alte cuvinte, nu ar avea loc să se desfășoare, fiind limitat de bariere. Și chiar dacă acest lucru s-ar putea, mai există acei alții care îți aștern meticulos varii obstacole pe drum, de preferință cât mai mari și cât mai anevoiase. 

Îi regăsești și pe cei din matca ta, de asemenea, cu memoriile șterse sau limitate. Prea puțini sunt cei ce își deschid ochii, iar cei ce o fac, nu îi pot deschide forțat pe ai tăi. Tu trebuie să o faci, tu trebuie să vrei. 

Secătuit de puteri, cu ochii uscați de lacrimi, cu buzele crestate din cauza secetei, îți târâi picioarele prin deșertul sufletului și te hotărăști să devii făuritor de poduri. 

Astfel, zi după zi, acțiune după acțiune, gând după gând, cu mâinile lucrezi la o mare construcție - legătura prin spațiu și timp dintre Pământ și Insula infinită. 

De tine depinde cu ce materiale lucrezi - s-ar putea ca podul să se prăbușească dacă nu îi acorzi atenția necesară, daca nu trăiești frumos, cu inima curată, dacă nu iubești cu adevarat, dacă nu faci bine, dacă nu crezi, daca nu te rogi. 

Modelează materialele din sentimente adevarate și fapte demne de urmat și atunci podul tău va fi suficient de puternic încât să te susțină când vei vrea să te întorci pe insulă; și la fel de bine vei putea hoinări prin alte locuri, știind mereu să construiești acel pod care să-ți conducă pașii spre ACASĂ.

Insula te așteaptă. Peste pod zărești cordonul dintre tine și ea, mai puternic ca oricând.