ALBAȘTRI OCHI

 

Salcâmul înflorit
Pământul sub el umbrește și
Mă-nvăluie cu a sa mireasmă,
Ce-mi mângâie simțurile
Și visurile-mi trezește
Dintr-o adâncă amorțire.
O, dulce amintire...
 
Iarba moale îmi dezmiardă pielea
Și răcoarea serii mă îmbracă;
Continui să pășesc,
Ușor timorată,
Cu gândul departe
Vino, te aștept...
 
Liniștea dinspre lac
Parcă mă cheamă să mă apropii,
Să-ntregesc tabloul feeric,
Să m-adun.
Inchide ochii...
 
În razele astrului selen
Chipul în lac mi se reflectă -
Creație a mai multor lumi,
Imperfectă aici,
Perfectă pe a ei planetă...
 
Cu degetul formez cercuri,
Deasupra apei limpezi, de cristal,
Căzută bine în propriile gânduri
Când privirea din ea mă face să tresar.
Mă vezi când închizi ochii?
Îmi spun că nu văd bine,
Că somnul o fi de vină
Și cuget mai departe.
Ea tace și suspină...
 
Apoi mă-întind cu totul
Sub acel rece clar de lună
Și-mi spun că vreau să dorm
Doar o clipă, doar o zi,
Ori poate chiar o lună -
Cât să-mi ajungă somnul...
Îmi simti neliniștea, dorul?
 
Printre gene grele,
Privesc spre stele
Și văd cum razele lor
Îmi devin podoabe-n păr
Alegându-mă crăiasa lor
Și a tuturor noptilor.
 
Îndemnul ecoului îndepărtat
Mă face să tresar
Și mă îmbie să privesc
Adânc în lac,
În timpurile cele mai vechi,
Pentru a regăsi în el
Acei albaștri ochi.
 
Apoi totul amuțește.
Tăcerea e profundă -
Doar trestiile dansează lin
În tabloul lunii
Din alte tărâmuri
Parcă desprins...
Precum chipul tău senin!
Se aude neclar o voce.
 
O barcă părăsită
Se izbește ritmic de ponton
Sfidând liniștea deplină –
Iubită a serii încremenită,
Cu piele netedă, fină,
De dor înmărmurită...
Îmi auzi vocea?
Îmi auzi sufletul?
 
După multă contemplare,
Tâmplele-mi zvâcnesc
Și simt că înnebunesc,
Între chemare și amintire,
Când noaptea sărută ziua
Întru despărțire.
 
O rază de soare
Îmi alină inima neodihnită;
Când caut cu privirea,
Departe, în zare,
Nici eu nu știu unde,
Imaginea ta, neprihănită.
Cât ești, eu sunt...
Ești doar o șoaptă, pentru o clipă,
Pe care o las să plece
Neauzită...
 
M-ajung zorii zilei și
Totul în jurul meu încă doarme,
Natura doar ce respiră
Și tace pierdută
Sub cerul plin cu amintiri -
E aproape perfect, cerul de vară.
 
Ademenită de răcoarea dimineții,
De mirosul teilor
Și al salcâmilor înfloriți,
Mă așez în barcă,
Zâmbind dezorientată,
Căci nu mai știu ce sunt
Căci nu mai știu ce simt.
 
Vegheată mereu din umbră
De ochii ce-ai iubit.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 6/2021.

Sursa foto: https://stiriromania.ro/lacul-din-maramures-care-isi-schimba-culoarea-este-unic-in-europa/

CĂRAREA CU MACI

Nicolae Bălcescu, jud. Călărași

În văzduh, o zburătoare se-nalță fără griji
Și, liberă spre soare, într-a ei căutare,
Își deschide aripile și se-ndreaptă spre alte zări,
Până când nu o mai văd, prin atâtea orizonturi,
Căci pleacă departe de mine, de noi,
departe de toți...
 
Simt aerul prea cald, încă fierbinte, în asfințit;
Și mă cuprinde dorul să alerg,
Să nu mai țin pasul cu vremea, cu nimic;
Iar apoi, când aproape că rămân fără suflu,
să m-așez sub clar de lună
Și-n lumina ei cuvinte nerostite să tot țes,
Scrijelite-n etern, de neînțeles...
 
Drumul bătătorit mă conduce răbdător
spre lanul de grâu verde și plin de viață,
În care adesea am șezut, sufletul să-mi răcoresc,
Lăsându-mi gândurile asupra sa, fără nici o teamă
Știind că m-ascultă și mă dezmiardă,
Pe atunci, precum și-acum,
Și-n toate timpurile prin care am trecut.
 
Mi-a păstrat parfumul și mi-a șoptit numele,
Apoi mi-a adăpostit urmele pe care le-am lăsat -
obișnuind să-l străbat fără țintă,
Dorind doar să-i cuprind mireasma în plămâni,
Și, din când în când, să îl ating cu palmele și să îi cânt,
Ori să-i citesc slove dintr-al meu suflet,
Pe care să le simtă și să le absoarbă
Într-a sa tăcere nemărginită.
 
Întinsă fiind, privesc către cer
Și pentru o vreme simt că îmi ajunge totul;
Las liniștea să mă cuprindă,
Preț de câteva clipe, spulberate mai apoi,
De un tunet puternic, ce vine din depărtări
Împreună cu vuietul vântului,
Ca un cântec de jale,
Ce scutură dorințele inimii tale,
Firave, precum ale macului petale.
 
Odată cu el, se așterne și ploaia,
Spălând apăsările noastre lumești
Născute atunci când gândurile clocotesc,
în dezacord cu glasul din adâncul nostru.
De aceea, plouă cu lacrimi de îngeri,
din ochii aplecați spre noi,
Mângâindu-ne chipurile-ncrețite,
Când suntem dezveliți de iubire
și încărcați cu amăgiri fără rost,
Cu patimi aprinse și cu sufletu-ntors.
 
De jur-împrejur, rafalelele de vânt culcă la pământ grâul,
Și mă lasă dezvelită de el sub cerul întunecat de nori,
Desculță și ademenită de mireasma perfectă
De furtună, pământ și ploi -
Un haos sublim, precum noi doi.
 
Am șezut așa, cu capul între palme
și părul ud, lipit de umeri și de spate,
Până când au răsărit timid câteva stele
Trezite din somnul de după nori;
Astfel, aerul răcoros m-a-ndemnat
să mă-ntorc din mantra repetată,
Cu chipul iar spre lume și spre viața mea
A mea viață, de altădată.
 
Plecând spre casă, mai las o mică parte din mine
De care m-am agățat prea mult, precum via de araci;
Și pășesc îngândurată  pe cărarea ce drumul mi-l întoarce,
De-acum pustie, scuturată de maci.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 5/2021

CARUSEL

 

Emoție. La ea mă raportez când spun că, de multe ori, viața mă poartă prin ea precum un carusel.

Oh, și martoră îmi e întreaga copilărie despre faptul că am fost mereu o mare amatoare a tuturor mașinăriilor din parcurile de distracții.

Interesant e că pe atunci, mi se păreau niște construcții imense, aterizate parcă de pe altă planetă, deosebit de luminoase și de gălăgioase. Așteptam la rând, cu biletul în mână, dar eram nerăbdătoare și emoționată. Vroiam să dureze cât mai mult, și să nu mi se faca rău, să mă fac de mândra minune de față cu atâta lume.

De regulă, era seară și muzica acelor ani bubuia în boxe. Încântată peste limite, simțeam că îmi iau zborul, peste coroana copacilor pe care o vedeam de la același nivel, datorită mașinărei.

Închideam ochii, doar pentru câteva clipe, și îmi imaginam că ating cerul - încă de pe atunci, o mare visătoare...

Ceilalți copii din jurul meu țipau, plini de adrenalină, și cred că țipam și eu împreună cu ei, dar nu mai țin minte exact.

Important este ceea ce simțeam atunci: că zbor, că sunt liberă, că sunt pretutindeni și că pot cuprinde totul sau că totul mă cuprinde pe mine, în același timp.

Am revăzut o parte din mașinăriile cu pricina când îl aveam deja pe Dominic. Mă plimbam cu căruciorul printre ele și le analizam la lumina zilei, când încă erau tăcute, când încă nu li se observau beculețele colorate, iar locurile le erau pustii.

Ciudat e că nu m-au mai cuprins aceleași emoții eliberatoare; le-am văzut mai de aproape și mai pe lumină componentele, cablurile, modul în care sunt alimentate și am înțeles, de fapt, cum funcționează. Mecanismul după care le-a creat omul era prea vizibil și asta a făcut să se piardă toată magia care le-a învăluit atâția ani.

Aveam așa, o senzație de gol în stomac, cam ca aceea când am aflat că și cadourile de sub brad apar tot într-un mod normal și logic și nu acela pe care l-am venerat cu sufletul la gură an de an, până în acel an.

Dar asta nu înseamnă că nu am mai crezut, ulterior, în magia dăruirii. Ba din contră, a devenit și mai puternică, odată cu trecerea timpului.

Și atunci, care e treaba cu senzația unică datorată adrenalinei, când râdeam, țipam și mă simțeam atât de liberă?

Mi-a luat ceva timp să pricep că acele creații sunt niște "unelte" utile, dar magia tot sufletului nostru îi aparține, deci ea există, dacă vrei să crezi în ea, dacă vrei să o simți.

Bucuria, eliberarea, libertatea, adrenalina, fac parte din trupul și sufletul nostru.

Desigur că anii trec și nu ne mai regăsim în multe acțiuni care, cu alte ocazii, erau fericirea noastră; acest lucru este firesc, pentru că și noi ne schimbăm din (prea) multe puncte de vedere, chiar dacă perspectivele poate rămân.

Ideea e să nu refuzăm senzațiile similare pe care le-am simțit atunci când ne-a plăcut ceva mult, cum e cazul meu cu acele mașinării din parcurile de distracții.

Viața în sine e precum un carusel; știu că sună a ceva prea cunoscut și frază prea mult folosită, dar cred că nu mulți au analizat-o în profunzime: nu contează că uneori urci și că alteori cobori, atâta timp cât stai bine pe băncuța ta - ca simbol al protecției, și nu al limitării.

Chiar dacă nu cunoaștem mersul lumii, suntem niște minunate avataruri în al său joc, și asta contează mult, pentru moment.

Sursa foto: https://www.pexels.com/photo/lighted-amusement-park-at-night-2788806/