UN CEAS CU MINE

 

Primesc cu bucurie, cu brațele deschise
Momentul-cheie din timpul prezent,
De un ceas cu mine,
Cu ego-ul absent.

Gust ca un nou-născut din plăcerea
de a  inspira aer în plămâni,
lăsându-l să îmi relaxeze mintea
și toate celulele ce mă compun.
 
Privesc în sus și văd
Cum ochii cerului strălucesc,
prin razele de soare și simt
Cum suflul divin îmi primește cugetele,
purtate de adierile de vânt.

Natura în asfințit
Îmi mângaie părul, pielea,
Ascuțind în mine nevoia
de a primi, de a iubi și de a trăi.

Azi, îmi mulțumesc pentru această oră,
Dar știu că de mâine mă voi vrea mai mult –
Să pășesc cu încredere prin viață,
Făcându-mi mereu timp … să mă ascult.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9/2022.

MIRESME

 

În lumea aceasta minunată, pot ființa în varii posibilități, dar pot iubi doar în două moduri: autentic sau limitat. Alegerea îmi aparține.

Încă e verde totul
Și printre frunze se revarsă
Triluri suave de înaripate
Ce mi-au ținut companie adesea,
În diminețile calde, de vară.
 
Doar câte o frunză aurie
Căzută pe ici-colo,
Mă poartă cu gândul către toamna
Ce se apropie cu pași greoi,
Să îmbrace tabloul naturii
În veșminte noi.
 
Am iubit-o mereu
Și i-am dedicat versuri,
Căci mi-a inspirat sufletul
Să scrie liber, să fie cum simte,
Văzând minuni la tot pasul
Modelate de Creator,
Pentru a fi admirate de toți cei care
Apar cu rândul, în calea lor.
 
Urmăresc norii,
Ce se unesc și se despart
În forme ce mă copleșesc -
Când sunt mari, în nuanțe închise
Mi-apasă pieptul, simțindu-le greutatea
Ce devine perdea din stropi de ploaie,
Stropi purtați de vânt,
Binecuvântând însetatul pământ
Și pe mine, prin cuvânt.
 
Din când în când, ca acum când scriu,
simt în aerul răcoros,
Miresme de toamnă,
Purtate în culori de aur și rugină,
Amestecate cu norii grei și razele de soare
Și măcănit de rațe, în surdină.
 
În câmpurile-ndepărtate,
Caii aleargă, în libertatea lor
Și străpung, prin galop, culorile lumii,
Nechezând sălbatic când ploaia
Înclină bolta cerească spre noi, în asfințit,
În prag de toamnă;
Sublim anotimp!

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9/2022.

PROFUNZIMEA NIMICULUI

 

Din nimic a fost creată lumea
Și iată, cât de minunată e!
Cât de frumoasă și de nemărginită
Cum din nimic, astfel creată e!
Cât de măreț este acel nimic,
Ce azi ne-adăpostește pe toți într-însul,
Creații diferite și totuși, de același fel…
 
Nu știu câte vieți am adunat în mine,
Dar simt că sufletul meu o știe -
mai mult decât poate mintea mesajul să-l conducă;
Tot în mine am găsit mereu echilibrul,
Când în juru-mi era haos și căutam răspuns,
când mă întrebam mai apăsat cine sunt?
 
N-auzeam o voce clară, care ceva să-mi spună
La acelea toate, pe care le-am scos din mine;
Am răzbit să le așez ordonat, pe o tavă de argint
Și când le privesc, le înțeleg mereu cu alte sensuri -
Unele total opuse față de ceea ce simt,
Sau față de cele de-nceput,
Altele paradoxale și altele încă grele,
Precum le-am conceput.
 
Le-am spus capitole, scrijelite cu propriile gânduri,
Inspirate din amintiri și multe doruri
Din trăiri de-ale altora,
înglobate în neputința mea de-ai ajuta;
Să fie cuvinte... pline de iubire, amărăciune și dorința
de a fi iertată și de a ierta.
 
În unele dintre ele am urat bun venit în inima mea
Unor sentimente și trăiri ce mi-au făcut nopțile albe,
îndemnându-mă să scriu,
Să mă exprim, spre bucuria propriului suflet;
Și de n-am fost înțeleasă în cuget,
Cuvintele fiind prea adânci, prea grele,
Strofe lungi, interminabile, despre lumi efemere...
 
Alteori, versurile așternute au fost pentru un bun-rămas,
Din silabe nerostite și gânduri oprite,
Dorul și împăcarea au ieșit din pieptul meu
La braț, de parcă întreaga viață ar fi fost
Un imens ring de dans...
 
Am înflorit prin anii ce-au trecut
și am învățat să mă iubesc,
Și să nu cer iubire, ci să o accept în viața mea
Atunci când vine, să fie primită,
ca fiind, pur și simplu,
Crescând în piept, natural,
fără rugăminți și alte promisiuni
Doar în armonie, în pace și înțelepciune.
 
Când mă opresc din orice aș face,
Când îmi împedic orice zilnic gând,
Sau orice apăsare interioară să-mi conducă mintea,
Atunci simt cum pulsează viața pe acest pământ,
Căci oriunde mi-aș îndrepta privirea,
Este viață, este suflu –
i-am spus simplu: nemărginirea.
 
Mintea țese imagini, variante simple și ispititoare
Precum conturul trupului armonios
Din întunericul brăzdat doar de câteva raze,
Ale enigmaticului astru selen;
Respir adânc, inspir și mă adun –
Nu vreau în viața mea acel simplu banal,
Căci știu ce sunt acum, deci din inimă mă îndemn
Să rămân impasibilă, privind acel anost peisaj
Cândva ademenitor, precum îmi e ciocolata amăruie
Cu alune întregi, de pădure.
 
De fapt, nu trebuie să faci nimic pentru a fi iubit;
Iubirea nu cere nimic, la schimb,
Lumea a fost creată din nimic.
Și atunci ce facem, încotro alergăm prin viață,
când iată, totul se rezumă la ... nimic?

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2022.