ROZE

 

Cei mai frumoși timpi
Stau suspendați de-o funie,
Ce-mi trece prin inimă
Și se înalță departe,
Legându-mă prin nod de cerurile
Ce mi se coboară prin ochi
Înapoi în cord.
 
Petalele roze îmi sunt muze și
Mi-au bătătorit gândurile,
Forțându-le să iasă din negare,
Atunci când țes cuvinte
Pe care nici eu nu le mai cred;
Prin urmare, înșir altele,
Pe care mi le ridic în palme
Și le respir prin plămâni
Fără să le rostesc,
Când buzele-mi amuțesc.
 
Scânteie dragă, în zilele senine,
mi-ai așezat inima pe hârtie,
iar în nopțile adânci,
mi-ai fost vis furtunos
de care n-am mai știut
în zorii dimineților reci,
Pe suflet apăsându-mi enigma
A ceea ce lipsește azi,
Din ceea ce am fost.
 
Imagini feerice îmi trec prin minte,
Cu gândul la rozele perfect arcuite
Și tulburător de catifelate,
Ce și-au croit prin al meu suflet
O prea adâncă cărare...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 12/2023

ÎN PARALEL

Când se așează tăcerea aceea ce îngheață,
Ego-ul adulmecă amintirile-n pustiu,
Precum haita de lupi, o căprioară speriată –
Iar secundele, frustrate de micimea lor,
refuză să stea la taifas cu orele,
Căci trăim suspendați în inconștient,
Levitând prin răgazul abundent.
 
Îmi mut privirea de aici,
din locul în care mi-am înfipt picioarele,
Spre filmul proiectat dinainte de a mă naște,
Căutând să-mi reamintesc și a pricepe
Legăturile mele, dinainte de această vreme.
 
Stropii de ploaie îmi trezesc adesea
Sentimentul că suntem contopiți într-un tot,
Absobiți atât de firesc în ciclul perfect -
Eu sunt în film, iar tu, în secvențele din el,
Aduși față în față, în paralel,
Într-o perpetuă transformare,
Și o lentă deplasare,
În a Creației dilatare.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 12/2023.

CINE EȘTI

De ar fi să-mbrac enigma,

I-aș țese o rochie diafană, gri;
Și i-aș decora pieptul cu flori din dantelă,
Precum ochii aceia, azurii;
Și aș îndemna-o să calce desculță
Pe covorul toamnei aurii,
Să simtă pacea pământului,
Într-un amurg liliachiu.
 

Iar ea, enigma, silențioasă în purtare,
Tace doar și oftează, din când în când,
Îngenuncheată de magia revederii
Cu râul ce-i cântă dulce în surdină,
În serile cu gânduri magice și neîngrădite,
Pe care le cunosc doar florile de câmp.
 

O rață se ridică-n zbor deasupra apei,
Ducându-și pe aripi visele și dorurile toate;
Iar eu, desculță, într-o rochie gri,
Cu flori din dantelă, azurii,
Te inspir, cu toată voința mea, toamnă -
și nu mă mai întreb cine sunt;
Îmi încredințez doar trăirile
în uniunea celor trei degete
De la mâna dreaptă.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 11/2023

Sursa foto: prietena mea, Ioana Hintea. O frântură din Italia, văzută prin ochii ei - să-mi mai aline din dorul de ea.