PHOENIX

 

Pământul pe care calc, dezmorțită din vis,
A fost modelat din iubire nemărginită,
Creat în oglinda a ceea ce azi îmi e interzis,
Prin inima ce-mi bate-n piept neobosită.
 
Cu brațele îmi strâng, simbolic, sufletul,
Iubindu-i curajul de a-mi mai rămâne,
Împreunați, într-un firav veșmânt de lut -
Îngrădindu-i eternitatea, în timpuri efemere.
 
Cred în mine! îmi spun apăsat,
Căci mi-am deschis aripile când a trebuit să sar
Și-am pipăit necunoscutul în întuneric,
luminându-l cu iubirea mea, știind că-l merit.
 
Apoi mi-am adunat rămășitele împrăștiate,
Din Tine luându-mi înțelepciune și putere,
Să plutesc prin viață într-un zbor mistic
Și să-mi scriu numele pe cer, cu stele.
 
Dorințele confuze îmi răscolesc ego-ul
Tulburat, poate, de atingeri de muze;
Mă tot vindec, vers după vers, zâmbind și
Simțind că sunt peste ce cuprind cu ochii,
Chiar și pe acest pământ fiind.
 
Lumea aceasta e doar un alt loc
Pe care l-am ales să te iubesc.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 11/2023