APROAPE DEZACORD

Nicolae Bălcescu, Călărași 
Pe un pod, peste Autostrada Soarelui. Puteam fi oriunde cu gândul

Când nu mai caut să-mi explic,
îmi țin doar ochii deschiși 
și imaginile mi se așează 
evidente și netulburate 
încât se vede clar
și de departe:
 
un clasic portativ
cu două note repetitive:
Tu, un Do de început, 
Eu, un Do hotărât de final,
ce se aleargă prin linii muzicale 
fără să acorde importanță
faptului că ele singure, alăturate, 
fără alte note între ele,
creează doar o mare disonanță. 
 
În dreapta, câteva fulgere 
se împing nervoase,
unele pe altele,
ajungând contorsionate 
în tabloul cu cer senin,
grâu proaspăt recoltat
și apă caldă în băltoace;
 
Furtuna din firescul unui tablou
poate fi dezastrul din al doilea,
iar când e asimilată doar din aparență,
devine o mare divergență, 
sau o discrepanță adâncă, 
cum sunt realitatea și visul,
sau visul din vis, 
ori adevărul când deschid ochii
și știu că pe acele stele 
încă nu le-am atins
 
și că formele pe care le-am văzut 
încă nu-mi există, 
căci de-aș avea impertinența 
să aduc prin dimineți,
imaginile din alte vieți, 
transpuse prin simboluri 
acele părți din feerie, 
aici ar fi doar asimetrie. 
 
Paradoxal, îmi văd ochii
acoperiți de un văl fin de iluzii,
ca o perdea semi-opacă
ce mă ține ancorată,
aruncată-n vidul nevăzut spre Soare,
dezechilibrată adesea, 
provocându-mi singură frustrare,
 
căci imaginile devin iar neclare,
și tu ești o umbră, 
iar eu o visare,
doi necunoscuți,
Un Do mic și un Do mare,
între care se cască un vid 
fiind lipsiți de un sens firesc,
de a fi un cântec…
doar doi cocori ieșiți din stol - 
într-un aproape dezacord
într-al vieții cor.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2026