MOMENT DE REFLEXIE. CÂND SE ÎNSENINEAZĂ CERUL

 

„(...) Când nu te preocupă altceva, cerul se înseninează întotdeauna la căderea nopții și stelele se văd mai bine.”  Philippe Collin, Barmanul de la Ritz
 
Nu știu tu ce simți când o privești, dar eu o iubesc! Realmente o iubesc și mă alint, ca un copil răsfățat, pierzându-mă în ea. Nu îmi e frică de întunecime și nu m-a speriat necunoscutul – ba, din contră, curioasă din fire, cu inima bubuindu-mi în fața a ceea ce nu știam – am pășit; nu sunt curajoasă, sunt doar curioasă și atrasă de ceea ce nu văd sau nu văd bine, dar simt că există.
M-am întrebat, recunosc, dacă și tu iubești noaptea și dacă îți arunci, măcar din când în când, gândurile în negura ei... Să știi că ele nu se pierd, oricât de adânc ar fi „hăul” ei – noaptea are o memorie fantastică: când te aștepți mai puțin, îți reamintește tot ce i-ai spus cu ani în urmă, cu vieți în urmă. Te îndrumă prin labirintul ei, până te regăsești, puțin câte puțin, la fiecare cotitură: acolo unde ai lăsat părți din tine care te apăsau și îți îngreunau pașii.
Ea, noaptea, te readuce în fața ta – în acele mai multe fețe – și te ajută să ți le reintegrezi, pentru a te întregi și regăsi în adâncimea ei; așa, vei fi pregătit pentru suprafață, pentru oglinda lumii ce stă așezată în lumina zilei – în acea oglindă în care te vezi, în care ești și în care te poți analiza.
Firește că nu-mi ajunge noaptea! Sunt prea puține ore în care am atâtea de făcut! E timpul în care trupul îmi cere odihnă, iar sufletul, explorare în adâncime – cum să mă împart între ele și cui să-i dau mai mult?
Când am vrut doar să dorm, m-au năpădit visele, pline de mesaje, pline de răscoliri. M-au plasat în momente și roluri la care mă gândesc și acum; ei bine, mi le-am notat și le urmăresc manifestarea (dacă va fi să fie) în viața în care am ochii deschiși.
Între noi e o atracție magică. Nu vreau să o înțeleg, doar să o simt mereu la fel de puternică și efectul pe care îl are asupra mea să rămână la fel de puternic: să văd stelele la fel de clar, iar luna să o simt la fel de adânc înfiptă în suflet.
Aceasta e „beția” din care nu vreau să mă trezesc și aș fi împărțit paharul cu dragă inimă. Doar că licoarea ei nu e pentru toți, știu asta.
Și totuși, fără a fi prins în mreaja aburilor săi, așa cum sunt eu, mă întreb dacă te impresionează căderea nopții, sau sufletul tău e prizonierul preocupărilor? Ți-aș spune, dacă ai vrea să mă asculți, că aceste preocupări prea puțin importă pentru al nostru curriculum vitae. Partea amuzantă este că această viață e doar o rubrică mică în el, pe care o scriem individual, deși, uneori, pare că suntem mai mulți, ca o țesătură.
Cred că sufletele se pot alătura, pot construi ceva împreună, pot avea parte de experiențe împreună, însă cunoașterea e un fapt subiectiv și nu este supusă dezbaterii, doar înțelegerii, recunoașterii și acceptării.
Pentru mine, perfecțiunea nu e ceva definit, dar e tot ceea ce a creat El, Dumnezeu: Universul, acest pământ, lumina zilei, noaptea adâncă și artificiile neatinse de deasupra capului meu, iubirea. Nu am știut niciodată dacă sunt de acord cu vreo definiție a iubirii sau a tentativelor mele sau ale altora de a o defini sau descrie.
Uite, cred că merg pe o „pistă” în direcția asta – iubire e ceea ce sunt și ceea ce simt în perfecțiunea Lui. Și atunci... normal că toți suntem iubire, am fost creați din iubire și pentru a iubi – așadar, pentru a fi.
Doar... rămâne să ne găsim unii pe alții, cei care suntem predestinați, pentru a ne alătura în această magie a vieții, a Creației, pentru a ne manifesta în cele mai pure moduri, deci... pentru a iubi.
Și să clarific, nu cred că toți suntem Aici pentru a ne găsi sufletele pereche. Suntem pentru a absolvi cursuri, care mai de care, prinși în diverse parteneriate. Acel parteneriat cu sufletul pereche ar fi o chestiune fie prea „roz”, fie supremă. Nu toți ne-am asumat o asemenea viață și o asemenea misiune demnă de studii superioare.
În loc de încheiere, aș putea reitera și eu că atunci când nu mă preocupă altele – acelea ce nu și-ar avea rostul, dar cad în capcana lor, adesea – văd și eu că cerul se înseninează, la căderea nopții, pentru a-mi arăta a sa comoară – stelele.
Privindu-le, încep, încet, călătoria, cu ochii larg deschiși și inima la fel de deschisă cunoașterii.
Am multe întrebări. Unele răspunsuri le intuiesc, aproape imediat după ce termin de formulat întrebarea. Alte întrebări rămân fără răspuns, deocamdată. Mai am de muncit, mai am de gândit, de evoluat pentru a fi pregătită să le ascult, să le primesc.
Acesta ar fi drumul către un cer mereu senin…

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2026