În pântecul nostru,
Limitat de pereți imaginari -
Am fost strălucire,
între mii de umbre
Și tot nu m-ai zărit,
mai înainte de timpul acela
când pânzele de pe ochi
Le-ai ridicat.
Limitat de pereți imaginari -
Am fost strălucire,
între mii de umbre
Și tot nu m-ai zărit,
mai înainte de timpul acela
când pânzele de pe ochi
Le-ai ridicat.
Când m-am întors,
am fost susurul -
Ce-ți gâdila fin auzul,
Atunci când prin suflet
Alte ape învolburate
Îți făceau corpul să tremure,
De sentimente iscate;
Și mi-a fost bine, fiind,
La început piatră,
Apoi floare,
Apoi pasăre cu tril armonios,
Devenind după o vreme,
Repaus între vieți,
Și mai apoi om,
Printre miliarde de oameni
Și infinite suflete
În aceeași creație.
Azi pot fi o stea,
Îți pot fi și lună;
Pot fi orice aș vrea să îți fiu,
dar mai presus de toate cele
Ce pot fi pentru tine,
Ori pentru alții - printre file -
E ceea ce sunt,
Răsărit în apus,
În sublima mea existență -
Infinită, pe pământ.
Iar când eu, infinit,
Îmi unesc mâinile cu tu,
Infinit, deasupra mea,
Creăm, pentru firescul de aici,
Limite ale iubirii,
Tranșând-o inexplicabil,
descoperind-o pe bucăți,
Pe care mai apoi
Le alipim trupului nostru,
Pe care îl numim noi,
Pentru ca fiecare respirație
Să ne conducă mai aproape
De adevăr.
Pentru ca fiecare respirație
Să ne conducă mai aproape
De adevăr.
Până atunci, însă,
Rămâne să privesc prin ochii tăi
Și să îți creionez ceea ce tu
Încă nu vezi -
Iubirea din albastrul mării,
Nemărginirea din propriul suflet
Și măreția noastră,
Prin perspectiva a tot,
Inclusiv a durerii,
din ciocolata cu gust amar
Pe care o găsim adesea,
Aici, în avatar.
