TRANSMUTARE

 

Prin intențiile mele,
Îmi creez un viitor
Pe un tărâm holografic -
În care te așez
într-o barcă veche,
pe un râu,
pe care să curgi,
în ambele sensuri,
La capătul cărora să-ți fiu.
 
De simt că îmi e frică,
O las și pe ea, frica,
să curgă din mine,
pe firele de iarbă,
Iar roua să o poarte,
Din frunză, în frunză,
Până în palmele tale,
 
Iar tu să o lași să curgă
În apa pe care te poartă barca,
Ajungând la mine,
Iar eu să te primesc astfel,
Fără frica de care m-am lepădat.
 
Nu importă la ce capăt al apei
Te aștept pe un ponton,
Trecută eu, trecut și tu,
prin vâltoarea veacurilor,
Atingând aproape-veșnicia
Prin abandon,
 
Apți, într-un final, de a iubi
Și de a transcende,
Prin portalul nașterii,
Două cercuri ce se întrepătrund
În unitate,
în infinit.

Paradoxurile, bată-le-ar vina!

După îndelungate cugetări* și doar pentru liniștea mea, am împărțit paradoxurile (definite în DEX, în extensiune**) în două mari categorii: cele existente, care trebuie luate „ca atare” și cele proiectate - pe înțelesul meu, cele care depind de ființă - iar ființa, la rândul său, trăiește temporar, într-o realitate alcătuită dintr-o succesiune de proiecții.

Exemplu de paradox existent: să mori de sete în mijlocul unui ocean sau al unei mări. Degeaba ești înconjurat de atâta apă, dacă ea nu este potabilă.

Exemplu de paradox proiectat: singurătatea în doi (în cuplu). Aceasta este o experiență emoțională destul de periculoasă, grea și nu tocmai rar întâlnită. Singur, în doi? Da, singur, deși sunt doi. 

În funcție de cum suntem văzuți și cum ne simțim, lista mea poate continua: să fii bogat, dar gol, pe dinăuntru; să fii frumos, dar frustrat când te privești în oglindă; să ai ochi, dar să nu vezi; să ai urechi, dar să nu auzi; ești un suflet măreț, dar nu crezi în existența ta; să fii iubit, dar să nu primești (iubirea); să îți dorești, dar să nu ai curaj; să simți, dar să ignori ceea ce simți; să poți mai mult, dar să alegi să te complaci în mediocritate; să fii viu, dar să alegi să mori, încet, pe dinăuntru; să te afli în prezența morții și să te gândești la câte ai mai fi făcut, dacă ai mai avea timp...

Cred că ar trebui îmbrățișate acele momente-scânteie, în care realitatea-proiecție poate fi schimbată. Conștiința noastră își dorește, cu siguranță, să trăim cu bucurie și curaj în această efemeritate. Atât în ea, cât și dincolo de ea, a fost mereu iubirea. Eternitatea. Iată un alt splendid paradox: dincolo de efemeritate, ne așteaptă eternitatea.

* conturate în 30 de minute de mers cu bicicleta - eu, păsările, cerul și câmpul. 😊

** în sensul de: absurditate, ciudățenie, enormitate, nepotrivire. 

RESPIRĂ

 

Atunci când mintea-ți plutește în derivă,
Adună-te și întoarce-te spre tine,
Mai departe de gândire și
Ascultă-ți îndemnul ce se zbate-n lanțuri,
Apoi respiră adânc...
Respiră!
 
Acceptă inimaginabilul;
Poate că noi toți, ne perpetuăm la infinit,
Fiind supuși unei evoluții incomensurabile,
Deși aici, între pereții văzutului,
Părem a fi de-un timp,
Măsurat în respirații.
 
Dacă totuși mai crezi în acei pereți
Ce te izbesc pentru că-i vezi,
Ridică-te până când zidurile se vor perfora
Și între timp, respiră adânc...
Respiră!
 
Cândva, ne vom dilata suficient
Încât să-i trecem, ieșind din aparent.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2024

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/uman-persoan%C4%83-ora%C8%99-voiaj-nepal-5343120/