LUPUL

 

Iată-l la un pas de mine,
Adulmecând noroiul proaspăt -
Cu blana gri, frumoasă,
în contrast cu penele corbilor
ce străbat în zbor dealurile liliachii,
spre orizontul plin cu viață.
 
Aleargă în haită
Și ascultă simfonia apelor
În  frumoasele ei nuanțe,
Dorind să o cuprindă pe toată
Pentru un sens nedibuit,
Așa, ca un poem suspendat de buze
Fără a fi, mai departe, scris.
 
Cu inima tresărind,
Mă apropii de el,
Luându-mi mustrările din cuget
Spre a i le aduce ofrandă,
Tremurând și eu și frunzele,
Prin toate valurile gândurilor.
 
În al naturii dezmăț
Ce ne cuprinde la comandă
Sentimentele ne sunt purtate
Pe vuiet de crivăț,
Răvășindu-i blana, simțindu-mă,
Adulmecându-mi parfumul
Știind că am să-l caut,
Să-i dau o bucată din suflet
Spre a mi-o purta în piept.
 
El a ieșit din haita lui,
Iar eu, din matca mea,
Doar pentru a ne întâlni
Sub un felinar anemic,
Chinuit de insomnie.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 5/2025

P.S. 1 Voi pune o poză și cu pictura finalizată;

P.S. 2 Îți mulțumesc, I, pentru cadou. Sufletul meu aleargă liber, prin păduri 😊;

P.S. 3 Mulțumiri dlui. Nicolae Băciuț, pentru munca lui continuă și pentru sprijinul necondiționat!

19.07.2025 - încă mai am 🫣 și e tot mai frumos! 

Septembrie 2025. Mai am, mai am... :) 

Ianuarie 2026 - mai am, așa e. :) dar savurez fiecare clipă în care pictez.

Mai 2026 - am comandat ajutoare :) că se cam usucă culorile 😁 oricum, nu mai am (chiar) așa mult...

Chiar nu mai e mult. Ce nu am făcut în aproape un an, fac acum - și nu e vorba despre grabă, ci simt că acest lup încheie, de fapt o etapă. Știu că va fi minunat și va avea locul lui, pe un perete - pentru totdeauna, simbol al unei părți din mine

28 iunie 2026. E gata! Cel mai frumos lup din lume 😊

 

SUFLEU DE INIMI

 

Un autobuz plin cu oameni își ia avânt, mai greoi, din stație. Arată ca un războinic răzvrătit printre modelele mai noi care trec, mândre și silențioase, prin traficul sufocant al orașului.
Văd atât de multe în plimbarea mea obișnuită... Iar dacă le văd, plec cu gândul mai departe de ceea ce văd, până ajung să plonjez în propria imaginație. Acolo sunt o altă eu, care ar putea construi lumi, imperii și galaxii.
În acel autobuz, sămânța cugetărilor mele prezente, sunt oameni - exact ca în lumea din care l-am „împrumutat”, aducându-l aici, pentru a-l privi mai în profunzime.
Oamenii sunt unul lângă altul, fiecare cu destinul său și cu o inimă ce bate-n piept. Unii vorbesc, alții doar gândesc; unii mai schimbă o privire, un zâmbet, socializează. Alții sunt apăsați de griji, iar alții sunt încă lipsiți de ele.
Cineva scrie, altul joacă sudoku; vecinul din dreapta, care privește pe geam, ascultă muzică în căști, iar tânărul din spatele lui va deveni soț, peste câteva zile. Pentru un altul, aceasta a fi ultima zi din această viață și atunci viața – mai departe de acest autobuz și de ziua de azi – își va continua curgerea în lume, în paralel cu nonexistența.
Viața și moartea lucrează împreună, prin fluxul a tot ceea ce există, creând un circuit pentru ființarea care face parte din acel circuit, nu-i așa?
Oamenii respiră, atâta timp cât inima le bate în piept. Oare cum s-ar auzi bătăile tuturor inimilor din acest autobuz? Cântecul lor ar avea puterea să înmoaie grijile și temerile ce retează aripile, când nici n-am învățat să zburăm? Ce e inima, dacă nu acel „motoraș” ce ne redă pofta de viață și care ne aduce mai aproape, unul de altul, pentru a experimenta noțiunea de unitate?
Întâlnesc o privire, prin geamul ușor aburit. Cred că acolo au fost fredonate niște versuri prea aproape de el. Ochii aceia m-au surpins, doar pentru câteva secunde, în timp ce mâncam un baton cu ciocolată. Mintea și sufletul meu funcționează într-un acord perfect atunci când ceva bun și dulce îmi gâdilă simțurile.
În acest context, am avut o revelație cu tentă gastronomică: că suntem interconectați, exact ca într-un sufleu. Iar eu ador să gătesc sufleuri... și să dezbat subiecte aproape imposibile.
Desigur că fiecare componentă a sufleului e gustoasă și separat. Și oamenii pot funcționa bine în singurătatea lor, uneori e chiar benefică. Dar nu pentru asta suntem aici. Sensul e mai adânc și are legătură cu deschiderea, cunoașterea, parteneriatul și iubirea.
Iar lumea e plină de „tăvi de yena”, mai mici sau mai mari, în care ne așezăm, în diverse combinații și cu multe condimente, sperând la un rezultat cât mai bun, apoi și mai bun – dacă nivelul de coacere a fost unul potrivit. J
 
Într-un final, bătrânul autobuz a luat-o din loc, iar eu am rămas în urma lui, plină de cugetări și de ciocolată în colțul gurii.
 

Te iubesc, mamaia mea! Până dincolo de ceruri.
Îți mulțumesc pentru tot ceea ce-mi ești și pentru toată dragostea pentru gătit, pe care ai cultivat-o în mine.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 5/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/vw-bulli-meadow-peace-vw-bus-1308501/

ÎMI E BINE

 

Nimicul nu doboară,
Doar creează goluri adânci
În care ne împotmolim
Ca-n smoala
Din care apoi suntem rupți,
în mii de bucăți
și ridicați spre lumină,
fiind luați în brațe,
cu multă iubire
și mai mult de o clipă.
 
În urma noastră,
Rămân matrițele durerii
Întoarse pe dos de briza mării
și sărutate cu gust sărat,
așternându-se, în final, peste toate,
petalele florilor de nu-mă-uita.
 
Privind în urmele netrecute,
Se simte răsuflarea de dinainte
Apăsată de scrijelitul unghiilor
În smoala groasă,
Inundată de lacrimi nepricepute...
 
Acest peisaj anost,
Îl scutur puțin,
Pășind în el, zâmbind,
Așezându-mă lângă tine -
Cel ce ai fost cândva -
Și îți spun că îmi e bine.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nu-m%C4%83-uita#/media/Fi%C8%99ier:Myosotis_ramosissima_W.jpg

„Remember” by Omkara: