SCRISOARE CĂTRE UN BUNIC

 

Trecut-au anii peste tine – peste ochii tăi, peste culoarea părului și peste piele. Pare a nu mai fi ca la-nceput nimic din ceea ce reprezinți acum.

Cu toate acestea, în spatele ochilor tăi tulburi, a pielii ridate, a membrelor obosite de atâta muncă și a părului cărunt, EȘTI TU: acel copil zglobiu, cu sufletul curat și cu mintea jucăușă, veșnic la-nceput de drum și în căutare de „interesant” în aventura vieții.

Toți am fost, suntem și vom rămâne copii; la fel de adevărat cum este și faptul că, indiferent de situația în care ne aflăm în prezent, din când în când, ni se deschide drumul cel bun, spre a fi urmat.

Și ce dacă au trecut anii peste tine?

Privește peste umăr, să vezi ce ai lăsat în spate. Dacă ești mulțumit, atunci zâmbește-ne cât poți de larg și fii mândru de tine!

Eu încă nu am de povestit ceea ce ai tu de împărtășit, dar sper ca atunci când voi ajunge la vârsta ta să pot să fiu mândră de anii care au trecut peste mine și de modul în care au trecut, de drumul „bifat” de aceștia.

Viața este un dar oferit de Dumnezeu. În cele mai multe cazuri, este un dar pe care ajungem să-l înțelegem și să îl apreciem fie prea târziu, fie chiar părăsim corpul fără a avea nici cea mai mică idee despre traseul pe care ar fi trebuit să-l parcurgem, despre MISIUNEA NOASTRĂ. Cu toate acestea, nu trebuie să fim descurajați, ci să ne dorim să schimbăm ceva în viitorul ce va să vină…

În tine, bunicule, trebuie să încolțească o idee, o sclipire și să înțelegi, într-un final, care a fost menirea ta. Știu că asta se va întâmpla și atunci nu-mi rămâne decât să te felicit. Cu bune, cu rele, ai o poveste care așteaptă să fie împărtășită.

Poți începe cu proprii nepoți. Ei vor duce povestea ta mai departe, în stilul lor copilăresc, și o vor dezvolta frumos, păstrând totuși originalitatea stilului tău unic.

În inocența lor, vor înțelege perfect copilul din tine!

Și nu uita că oglinda „minte” uneori, atunci când se încăpățânează să țină partea timpului uman. Ceea ce vezi - nu ești tu: e doar un vehicul afectat de trecerea anilor.

Tu ai cei mai frumoși ochi, cel mai frumos păr, cea mai fină piele, iar oglinda aceea nu arată ceea ce ai tu mai de preț: sufletul. Oricum n-ar fi capabilă să-l reflecte!

CIRCUITUS II

Sunteți multe, iar împreună... sunteți minunate!

Imaginea voastră îmi bucură ochii, mușchii corpului devin din ce în ce mai relaxați și, când vă zăresc, pătrund instantaneu într-un spațiu feeric.

Acolo, într-un univers galben-auriu, pot fi eu – adică pot fi ceea ce îmi doresc – în timp ce voi sunteți ceea ce sunteți.

Inspir o dată, expir... una dintre voi se desprinde de grup și se lasă - ispitită de pământ - într-o cădere lentă, asemănătoare plutirii. Sunt ușor nedumerită.

Inspir din nou, apoi expir... pe prima o urmează cea de-a doua... Mă cuprinde tristețea. Această imagine, precum un înțelept, vorbește interiorului meu astfel: „Ce să-i faci, copilă dragă? Aceasta este viața!” Ești, apoi continui să fii, însă într-o altă dimensiune. Materia galbenă, minunată, devine humus; deci ele există, însă într-un alt context, sub o altă formă.

Îmi țin respirația - căci sunt totuși om, iar sufletul îmi este cuprins de regret din cauza dispariției lor temporare.

Apoi las aerul să iasă din mine iar plămânii îmi sunt inundați de oxigenul proaspăt.

Rațiunea revine ca din senin și mă hotărăsc să valorific fiecare clipă, să o împart cu ele.

Urmează ce-a de-a treia – pe care o ridic, o sărut, îi zâmbesc și o așez din nou pe sol. Urmează ce-a de-a patra, repet scena, și tot așa, până la ultima.

Existența este infinită. Viața este o continuă transformare.

Oamenii se nasc, spiritele se reîncarnează. Materia respiră.

Au fost 11 trandafiri, bogați în petale galbene și cărnoase care mi-au înviorat privirea și simțurile până în momentul în care au urmat cursul firesc al naturii și s-au întors în mediul din care s-au desprins inițial, doar pentru mine: pământul.

ZIUA ÎN CARE M-AM REGĂSIT

A fost aceea în care mi-am spus că eu contez și am crezut în aceste cuvinte.

La fel de mult ca mine, contează și cei din jurul meu, persoanele pe care le-am ales să îmi fie alături în această viață - să împart bucuriile, poate și supărările, deci să împart totul.

Dacă eu nu sunt bine, din diverse motive, fie că se arată sau nu, ele sunt mai mult sau mai puțin afectate de ceea ce mi se întâmplă.

Efectul acestei situații este crearea unui dezechilibru în spațiul meu de desfășurare a vieții. Dacă nu mă mai simt confortabil și nu sunt mulțumită, atunci, pe zi ce trece tot mai mult, încep să acumulez frustrări, care se vor transforma în suferință.

Cu alte cuvinte, când eu sufăr, durerea mea este revărsată și asupra persoanelor dragi.

Apoi, pe lângă propria supărare, încep să mă îngrijorez din cauza faptului că ele suferă din cauza mea. Greșesc, oare, când susțin că starea noastră individuală are un impact major asupra fericirii colective?

De ce să nu ne pese mai mult de noi înșine? De ce nu înțelegem că suntem cel mai important pion în acest joc, pion care, dacă este sănătos și fericit, lecțiile sufletului încep să fie învățate și, pe această cale, evoluăm?

Oare de ce nu ne dorim cu adevărat să evoluăm?

De ce ne este frică sau de ce suntem indiferenți?

Ziua în care m-am regăsit a fost aceea în care am devenit un martor detașat al acestei vieți.

A fost clipa în care m-am hotărât să nu mai pun nici o răutate la suflet, să nu-mi mai saturez creierul cu tot felul de chestiuni neînsemnate. Cine are puterea de a aprecia ne/însemnătatea unui lucru, a unei situații? EU.

Atunci când te deschizi, când începi să gândești cu adevărat, în profunzime, redobândești și această forță interioară - care, de altfel, îți aparține și este doar a ta.

În termenii noștri, calificăm această forță drept „instinct”. Ca oameni, îl folosim când și când. Ca spirit, ține de esența noastră.

Așadar, ce-ar fi dacă te-ai opri câteva minute din ceea ce faci și ai reflecta mai mult asupra ta? Ești mulțumit de ceea ce ești? Se aseamănă, măcar puțin, viața ta de acum cu cea din răspunsul copilului la întrebarea oamenilor mari: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”

Spre exemplu, într-o primă fază, îmi doream să devin prințesă :-) Mă vizualizam purtând rochii mari, înfoiate, pantofi cu toc, și locuind într-un palat imens, undeva, departe de oraș.

Apoi, afirmam cu tărie că voi fi bibliotecară, apoi editor. Ultimele două meserii au legătură cu scrisul și cititul, cu cărțile - deci cât de cât, încep să mă apropii...

Ziua în care m-am regăsit a fost aceea în care am redevenit EU conștient.

Încă mai am multe de învățat (de reamintit) dar știu că sunt pe calea cea bună. De unde știu? Pentru că simt. Poate cineva să combată ceea ce-mi șoptește sufletul?

Dacă ai pune în balanță momentele în care ai acționat din instinct, cu momentele în care ai analizat, ai întors ceva pe toate părțile și într-un final, după multe cugetări, ai luat o decizie - care sunt momentele/acțiunile/deciziile cele mai reușite, fericite? Spre ce parte se înclină balanța: instinct sau analiză îndelungată? Nu trebuie să-mi răspunzi mie, ci ție însuți.

Și nu confunda instinctul cu impulsul, pentru că fiecare este cu totul altceva.

În jurul nostru vor fi mereu persoane care - voit sau nu - ne încarcă cu/ne transmit energia lor negativă (energie care le aparține sau pe care o preiau și ele de la alții). Din păcate, de multe ori, sunt persoane chiar apropiate.

„De câte ori nu ți s-a întâmplat să prezinți celorlalți o idee sau un obiectiv important pentru tine, și mai apoi să primești o serie de comentarii negative care te-au descurajat?

Mi-am dat seama, în urma experiențelor trăite, că ai nevoie de doar câteva sugestii negative pentru a ucide visul unei persoane.” – E.M.

Și ce este de făcut? Știu că sună dureros, dar trebuie să blocăm traseul energiei lor transmisă nouă.

Cu alte cuvinte, „Nu te îndemn să faci lucruri nebunești sau să nu îi mai respecți pe ceilalți, însă vreau să te ajut să te deconectezi puțin de toți cei care nu merită timpul și energia ta.

Tu nu poți lăsa ca opiniile celorlalți să îți saboteze visurile și să îți scadă încrederea în sine. Fiecare dintre noi primește o viață, iar tu, azi, ești aici pentru a îmbunătăți viața ta și a merge în direcția corectă.” – E.M.

Și aceasta nu înseamnă că trebuie să întorci spatele acelor persoane, ci doar să încerci, dacă este posibil, să rărești contactul cu ele.

„Fiecare dintre noi interacționăm cu oameni. Omul nu poate să trăiască singur și are nevoie permanent de a fi înconjurat de către ceilalți. (...) Alături de oameni plângem, râdem și alături de ei împărtășim fiecare moment din viața noastră mai mult sau mai puțin plăcut. Însă nu toți cei care ne ies în cale sunt oameni care ne ajută în viață. Sunt sigură că ai întânit cel puțin o persoană care îți influențează în mod negativ viața și de la care ai dobândit anumite vicii.

Foarte mulți dintre noi nu avem puterea de a observa acele relații toxice cu anumiți oameni și modul în care aceștia ne influențează bunul mers al vieții. (...)” – E.M.

Este foarte important pentru tine, dacă alegi acest drum al regărisii, să fii înconjurat de persoane evoluate, pozitive, dornice să te cunoască și capabile să te ghideze.

„Ai nevoie în viața ta de oameni care să te iubească necondiționat, de prieteni adevărați, acei oameni care văd durerea din ochii tăi în timp ce restul lumii crede încă în zâmbetul gol de pe fața ta.” – E.M.

Acesta este doar un sfat. În final, toți avem liberul arbitru și trebuie să acționăm așa cum ne spune inima că este mai bine – asta dacă învățăm să o ascultăm.

Te întrebi dacă sunt fericită? Da, sunt. Sigură de ceea ce fac? Nu neapărat, și poate nu întotdeauna. Dar trebuie să am încredere. Și am. Cam de aici încep să construiesc siguranța - cu multă încredere.

Orizontul mi s-a deschis, iar Universul este inimaginabil. Nimeni nu-ți poate garanta ceva, ci trebuie să înveți să simți, dacă îți dorești să obții asta și să te lași ghidat de sentimente. Pentru că ești un suflet frumos și chiar dacă încă nu ești conștient, poate, de valoarea ta – crede-mă pe cuvânt că ești prețios. 

Cu drag,

Andreea-Liliana și psiholog Elena Mazuru