PROFUNZIMEA NIMICULUI

 

Din nimic a fost creată lumea
Și iată, cât de minunată e!
Cât de frumoasă și de nemărginită
Cum din nimic, astfel creată e!
Cât de măreț este acel nimic,
Ce azi ne-adăpostește pe toți într-însul,
Creații diferite și totuși, de același fel…
 
Nu știu câte vieți am adunat în mine,
Dar simt că sufletul meu o știe -
mai mult decât poate mintea mesajul să-l conducă;
Tot în mine am găsit mereu echilibrul,
Când în juru-mi era haos și căutam răspuns,
când mă întrebam mai apăsat cine sunt?
 
N-auzeam o voce clară, care ceva să-mi spună
La acelea toate, pe care le-am scos din mine;
Am răzbit să le așez ordonat, pe o tavă de argint
Și când le privesc, le înțeleg mereu cu alte sensuri -
Unele total opuse față de ceea ce simt,
Sau față de cele de-nceput,
Altele paradoxale și altele încă grele,
Precum le-am conceput.
 
Le-am spus capitole, scrijelite cu propriile gânduri,
Inspirate din amintiri și multe doruri
Din trăiri de-ale altora,
înglobate în neputința mea de-ai ajuta;
Să fie cuvinte... pline de iubire, amărăciune și dorința
de a fi iertată și de a ierta.
 
În unele dintre ele am urat bun venit în inima mea
Unor sentimente și trăiri ce mi-au făcut nopțile albe,
îndemnându-mă să scriu,
Să mă exprim, spre bucuria propriului suflet;
Și de n-am fost înțeleasă în cuget,
Cuvintele fiind prea adânci, prea grele,
Strofe lungi, interminabile, despre lumi efemere...
 
Alteori, versurile așternute au fost pentru un bun-rămas,
Din silabe nerostite și gânduri oprite,
Dorul și împăcarea au ieșit din pieptul meu
La braț, de parcă întreaga viață ar fi fost
Un imens ring de dans...
 
Am înflorit prin anii ce-au trecut
și am învățat să mă iubesc,
Și să nu cer iubire, ci să o accept în viața mea
Atunci când vine, să fie primită,
ca fiind, pur și simplu,
Crescând în piept, natural,
fără rugăminți și alte promisiuni
Doar în armonie, în pace și înțelepciune.
 
Când mă opresc din orice aș face,
Când îmi împedic orice zilnic gând,
Sau orice apăsare interioară să-mi conducă mintea,
Atunci simt cum pulsează viața pe acest pământ,
Căci oriunde mi-aș îndrepta privirea,
Este viață, este suflu –
i-am spus simplu: nemărginirea.
 
Mintea țese imagini, variante simple și ispititoare
Precum conturul trupului armonios
Din întunericul brăzdat doar de câteva raze,
Ale enigmaticului astru selen;
Respir adânc, inspir și mă adun –
Nu vreau în viața mea acel simplu banal,
Căci știu ce sunt acum, deci din inimă mă îndemn
Să rămân impasibilă, privind acel anost peisaj
Cândva ademenitor, precum îmi e ciocolata amăruie
Cu alune întregi, de pădure.
 
De fapt, nu trebuie să faci nimic pentru a fi iubit;
Iubirea nu cere nimic, la schimb,
Lumea a fost creată din nimic.
Și atunci ce facem, încotro alergăm prin viață,
când iată, totul se rezumă la ... nimic?

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2022.

TRENUL

 

De multe ori, din nevoia acută de aer,
Dintr-acela pur și binecuvântat, ce-mi scaldă plămânii,
Mi-am astupat urechile -
să nu mai aud strigătele lumii ce mă înconjoară,
Pentru a putea fi doar eu, una cu pământul,
Aceeași cu văzduhul;
Și-am revenit pentru câteva clipe fata
Cea de odinioară.
 
Căutam în suflet imaginea vieții line spre care aspiram;
Încă n-am înțeles cât a fost dorință reală,
Și cât a fost proiecția nevoilor unei minți
Ușor obosită, ori poate prea căpoasă
Pentru a accepta și alte variante;
Ce nu mai vrea nimic, spunând răstit,
Strângând din dinți -
Că necunoscutul nu-i e binevenit.
 
Zâmbesc, desigur, căci gândurile-n alb și negru
Categorice și inexplicabile precum mi-e firea,
Trag de mine în două părți, spre două zări;
Și de-ar fi să mă rup în două,
să alerg spre amândouă,
Nu aș mai fi eu, nu aș mai fi completă,
Nu aș mai străluci precum o stea pe cer,
Ci aș deveni cometă,
Ce dispare după o grandioasă cădere...
 
Un tren fluieră în apropierea casei mele,
Ducând cu el doruri și clipe
ce vor fi așezate într-o altă gară,
poate pe un peron să aștepte,
O altă viață, un alt început
Spre a fi atunci, în viitorul ce va fi,
Tot ceea ce azi nu s-a putut.
 
A venit timpul iertării, întru eliberarea sufletului;
A venit timpul lăsării durerii spre adormire profundă;
Departe de mine gândul de a privi în depărtările umbroase,
Căci vederea lor mă apropie de tărâmurile seci,
În care iubirea nu poate prinde rădăcini,
Căci acolo nu e viață, totul fiind deșert...
 
După furtună, se lasă mereu tăcerea;
Odată cu ea, ne afundăm în liniștea adâncă
În care ne căutam unii pe alții,
Orbecăind prin întuneric,
printre zidurile sfărâmate…
Mulți ne pierdem;
Dar doar pentru alții.
De fapt, ne continuăm drumul,
crezând doar că ne-am pierdut;
Phoenix renaște,
Iar trenul fluieră voios în depărtare,
Alergând poate spre un munte,
sau spre o altă mare.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2022.

Sursa foto: https://www.wall-street.ro/articol/Economie/231376/cu-trenul-in-romania-comparatie-intre-preturile-si-duratele-de-timp-intre-companiile-feroviare.html#gref

COVIDEL PARȘIV CE EȘTI

 

Știi, eram chiar liniștită în ceea ce te privește. Desigur, auzeam de tine la tot pasul de ceva timp încoace, însă m-am culcat pe o ureche, crezând că armura mea te va face să dai înapoi, cum se întâmplă adesea cu mulți care ar fi tentați să mă cunoască.

Au contat prea puțin pentru tine părerea mea și faptul că nu sunt excesiv de sociabilă.

Ca un uliu de pradă, cu răbdare, ai așteptat.

Ești un exemplu pentru mulți bărbați care curtează o femeie. După mai bine de doi ani, a slăbit și garda mea de corp; sau, cel puțin, mi te-am scos aproape complet din minte. Mea culpa. 

Desigur, am continuat să mă spăl la fel de des pe mâini, dar nu am mai făcut băi în spirt sanitar și am redus consumul excesiv de clor. 

Mi-am văzut de viață, fără tine. Și ți-a fost ciudă rău, nu-i așa?

Eram bine-mersi pe un val mare și placa mea de surf era aparent stabilă. Radiam. Soarele îmi bătea din spate, apa oceanului strălucea în razele sale. Arătam precum o nimfă sfidătoare. Zâmbeam și îmi planificam sigură fiecare mișcare.

Asta până când, într-un anumit moment, nu știu dacă de slăbiciune sau, pur și simplu, pentru că așa s-au aliniat toate planetele din cosmos pentru tine, m-ai luat și m-ai izbit de toate gândurile, m-ai scuturat de ele și m-ai aruncat în pat, fără drept de apel. Mi-ai luat mințile și m-ai lăsat să zac acolo vreo două- trei zile care păreau interminabile, în care ai făcut ce ai vrut cu mine. Mare nesuferit! Ai venit cu tot pachetul și scoteai, meticulos, din troler-ul tău fiecare simptom. Uneori câte două, alteori pe rând.

Ai rămas cu mine și după perioada de foc și, în continuare, îți făceai simțită prezența la fiecare mișcare, obligându-mă să îmi calculez utilitatea fiecărei acțiuni - balanța se înclina mereu spre întoarcerea în pat cât mai rapidă și căderea în somnuri scurte, presărate cu tot felul de senzații.

Mi-ai dat frisoane, călduri și gânduri negre. În prezența ta, trebuia să mă țin de pereți. Apoi am început să pășesc și fără sprijinul lor, dar încă îmi suflai în ceafă: când călcam haine, când găteam, când încercam să respir aer, adânc în plamani, stand în curte și citind. Lucruri aparent banale, dar care mi se păreau atât de grele.

Îți tot aminteam că nu ți-am sfidat existența niciodată, ci pur și simplu nu am fost curioasă să te cunosc; cumva, ai început să ai milă și ai început să o lași mai moale, cu toate efectele tale. Te-am ajutat și eu să îți pui primele lucruri în bagaj.

Totuși, ca să nu te uit prea repede, m-ai lăsat fără gust și miros, deci mi-ai tras o lovitură sub centură; știai cât de mult îmi place să gătesc - aș fi avut timp acum, știi? Dacă erai și tu mai blând.

Desigur că știai. De aceea ți-ai și făcut așa ieșirea din scenă. Despre ce vorbim?

N-ai fost un domn prea mare cu o doamnă.

Ai profitat de slăbiciunea mea și te-ai instalat bine-mersi când gândul meu era departe de tine. Tu ai aplicat principiul Lăpușneanu.

Dar trebuie să recunosc că mi-ai reconfigurat traseul.

Când m-am crezut imbatabilă, mi-ai demonstrat că nu sunt și m-ai pus să vegetez și să îmi acord timp, cât să privesc în mine și să pricep niște lucruri peste care am trântit o pătură. Ai tu ceva profund în tine...

Acum, că am avut ocazia să fac curățenie, cât s-a putut, și că tu îți finalizezi bagajele și ești pe picior de plecare, nu pot decât să îți mulțumesc pentru că ne despărțim.

Sper să nu te mai întorci, căci mi-ai ajuns.

Ai fost o lecție, am priceput-o, deci batem palma și rămânem doi foști care nu vor să se mai vadă, da?

Sursa foto: https://www.istockphoto.com/illustrations/tango-dance