MOMENT DE REFLEXIE. TĂINICIA SCRIITORULUI

 

„Nu suntem obișnuiți să ne vedem sinele cel adevărat (...). Chiar și în fața unei oglinzi ne ajustăm trăsăturile astfel încât să corespundă așteptărilor noastre”. Abraham Verghese - Legământul apei 

 

Oglinda mă reflectă doar pe mine. Totuși, nu sunt doar eu cea care scrie. Adesea am impresia că alții își strecoară cugetările prin mine, din alte vieți, sau că încearcă să-mi potolească sufletul, șoptindu-mi prin gând ori prin instinct.

Dacă nu am luat-o pe arătură, cum se spune în popor, atunci pot admite că e plăcut să simt că, atunci când mă retrag din lume pentru a scrie, nu sunt singură — așa cum mă simt uneori chiar în mijlocul ei.

Ar fi, poate, egoist să susțin că ceva îmi aparține cu adevărat. Fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare simțire sunt rodul unor întâlniri, al clipelor de singurătate, al plenitudinii, al dorului. Nu sunt singură pe acest pământ. Și nici dincolo de el. Cred asta, pentru că deși unele suflete dragi mie s-au dus deja dincolo de privirea mea, încă simt conexiunea cu ele. Mai cred și în ideea că suntem interconectați, atât noi între noi, cât și cu tot ceea ce ne înconjoară, văzut și nevăzut.

Când mă simt cel mai aproape de mine? - răspunsul la această întrebare m-a îndemnat să continui ceea ce fac, de-a lungul anilor. Apropo de asta, poate nu e ceva de laudă, dar nu-mi știu poeziile pe de rost. De fapt, nici măcar una. Cât despre scrieri - după un timp mă minunez de propriile articole, ca și cum nu mi-aș recunoaște cuvintele. Am mai menționat acest aspect: scrisul este terapia mea, eliberarea mea. Nu am de ce să mă întorc prea des asupra a ceea ce a trecut. 

În legătură cu titlul acestui articol, mi-am imaginat un haos adânc al scriitorului: cum ideile îi vin ca fulgerele pe un cer roșiatic, întunecat; și cum ele — cuvintele — pot apune atunci când un scriitor abia învață să trăiască, cât încă n-are experiență și nu le poate gestiona, pentru că încă „n-a murit destul”. Cuvintele… pot pieri în fața nimicului sau pot renaște la auzul unui tril dintre copaci, acolo fiind un suflu proaspăt. Acolo e respirația unei vietăți care îl face pe om să vibreze, până în adâncul celulelor sale. Mai departe, ceea ce numim „inspirație adunată” trebuie gestionată către scriere, pentru a nu se pierde, pentru a fi salvată.

Scrierea, odată săvârșită, depășește viața omului. Și totuși, punctul său de pornire este chiar în viața de om, efemeră, adesea ca un gând: rapidă; poate fi apăsătoare sau ca o izbucnire a inimii, o flacără ce mistuie și apoi reclădește ființa, având la îndemână matricea umană.

Deasupra oricărei scrieri, versurile mi se par sublime. De multe ori, ele nu sunt despre lapte și miere, ci sunt despre pașii care lasă urme în noroi și devin artă pentru inima cuiva. De-ai ști câte „tablouri” de acest fel am „pictat”, deocamdată pentru propria inimă.

Carl Gustav Jung declara, în opera Amintiri, vise, reflecții consemnate și editate de Aniela Jaffé, că „Viața mea este povestea unei realizări de sine a inconștientului”. Nimic nu e cert, nimic nu e clar și suntem mai aproape de adevărul nostru atunci când reușim performanța să ne îndepărtăm de ceea ce suntem învățați și plonjăm în inconștient, fără prejudecăți. 

Totuși, un text, un poem, are puterea de a rosti ceea ce porți în privire — tu, cel ce scrii. Eu. Scrierea cuprinde ceea ce nu spun și ce mă apasă, acel ceva ce nu mă lasă să respir. Dar nu tot. Rămâne mereu o sămânță, care va încolți și se va dezvolta mai târziu. Pentru moment, scriind, multe opreliști se strecoară în aerul ce îmi iese din plămâni, eliberându-i. După fiecare cuvânt scris, respir altfel.

În fond, casa scriitorului este sufletul său tainic. De aceea îți poate zâmbi, când în interior totul se fărâmă. Să nu-l crezi, totuși, până nu încerci mai întâi poarta către interiorul lui. Poate zăvorul nu e tras. Și atunci ai putea ajunge să-l cunoști cu adevărat. 

 

Adu-ți aminte că oglinda nu reflectă niciodată totul... Poate nici viața mea, poate nici ceea ce îți spun.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 4/2026

UN AN. PRIMUL

Un an fără râsul ei colorat.

Prima bunică care s-a întors acasă, fără drept de apel. Hotărâtă și deschisă necunoscutului. De ce? Pentru că avea ceva ce nu au mulți: credință adevărată. Simțea că momentul ei este aproape și, cu toate acestea, a rămas vie până în ultimele clipe — recunoscătoare pentru fiecare vizită, pentru fiecare telefon, pentru fiecare înghețată cu frișcă, pentru fiecare respirație.

Trecerea ei a fost rapidă, ca un fulger într-o ploaie torențială de vară.

Alții aleg să moară, puțin câte puțin, în fiecare zi, deși au toată viața înainte. Ea a fost vie 84 de ani. Văduvă, 34 de ani. Cândva, croitoreasa satului. Mamă a trei băieți, fiecare dăruindu-i nepoți. Iar eu, nepoată, i-am făcut cunoștință cu cel pentru care avea să fie străbunică în următorii opt ani. Și-a îndeplinit și acest rol într-un mod exemplar. Mamaia mea a devenit și mamaia lui — și s-au iubit mult. Știu asta.

Cu vocea ei puternică și clară, a cântat în biserică. A fost apreciată de preotul satului și iubită de vecini — vecini care i-au fost alături la bine și la greu, până în ultimele clipe. Vecini care acum își păstrează porțile deschise pentru mine, căci a ei rămâne închisă.

Am fost copila ei dragă. M-a iubit enorm. Am fost fetița pe care nu a avut-o, fetița care a crescut și care a început să pășească în lume. Fetița pentru care a stat în genunchi să se roage — la examene, în încercări, în toate hopurile vieții.

Femeia minunată care a fost a stat mult în genunchi pentru mine — ca bunică, dar și ca prietenă. M-a înțeles repede. Uneori nici nu trebuia să-i spun totul; știa mai mult decât credeam. Și pentru orice, se ruga, convinsă că El, Doamne, știe mai bine decât noi care ne este rostul în lume.

Nu degeaba slujba de azi a răsunat deasupra satului Râciu. Ne-a răscolit pe toți în adâncuri și ne-a ridicat inimile mai aproape de cer.

Cred că despărțirile, de orice fel — nu doar cele prin moarte — lasă goluri. Goluri care nu pot fi umplute cu nimic. Rămân acolo, și învățăm să trăim cu ele.

Uneori, aceste despărțiri sunt alegeri — poate e mai bine cu un gol în suflet decât cu o amăgire. Alteori, pur și simplu vin… dar la fel vine și o nouă zi în care deschidem ochii, având datoria să-i umplem cu bucurie și iubire, oricât de dureroase ar fi golurile ce se izbesc unele de altele în interiorul nostru. 

Pentru Margareta mea. 🩷

SECVENȚE

Pe o bancă de ciment,
cu genunchii adunați sub bărbie 
inspir, îmbătată de briza mării
și cu ochii pierduți în malurile ei,
în care-și sparge valurile;

Admit că îmi smulge câteva gânduri
pe care ele, valurile,
mai neastâmpărate ca sufletul meu,
le vor dulce departe, în adâncuri.
 

Sub cerul ce nu se termină 
în ochii mei și nici sub fruntea ta,
îmi simt stomacul atât de mic
ca strâns într-o curea 
devenind eu, toată, un corp
mișcător, plutitor, în maya... 
 
Sub pălăria acestei idei,
cerul capătă contururi noi
și culori aproape ireale,
ce se potrivesc cu tot pământul 
cu ale sale margini curbate,
strângând laolaltă emoție 
iubire, iluzie și naivitate.
 
Apa spumegă la picioarele mele,
prelungindu-se leneș
pe sub banca de piatră,
trăgând după ea, 
spre a fi duse în larg
nisip, gânduri răzlețe 
și frânturi din inima mea. 
 
În lateral, în dreapta,
o barcă se izbește de ponton,
asemănând sunetul ei ritmic
cu un geamăt de om.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2026

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/gull-bird-water-bird-sea-bird-3491309/