SALCÂMUL

În Bărăgan, perdelele forestiere din salcâmi sunt des întâlnite; clima și condițiile din acea zonă sunt de așa natură încât nu sunt prea multe alte opțiuni (eventual plopii și duzii) sau, și dacă sunt, poate nu sunt la îndemâna oamenilor. 

Prin urmare, de-a lungul multor terenuri, de-a lungul multor șosele, în câmpuri și de jur- împrejurul casei noastre din Nicolae Bălcescu se întâlnesc acești minunați arbori - salcâmii. 

Însă, în legătură cu ei, voi puncta, în continuare, alte aspecte - ceva mai profunde și mult mai subiective.

În fiecare seară, când îmi adorm comoara, îmi vin în minte multe, multe, multe gânduri și amintiri. 

Lui îi cânt Sara pe deal, a lui Eminescu, și, parcurgând strofele, amândoi privim în gol tavanul, ne "adulmecăm" unul pe altul, ne strângem de degetele mâinilor, iar eu amintesc de vreo două ori de salcâmul eminescian care, surprinzător, e cumva în strânsă legătură și cu viața mea.

Atunci mă întorc în timp, zbor cu viteza luminii și mă aflu acolo, într-un hol lung, alături de verii mei cu care am copilărit (Isa si Ali), la radio se aude muzică populară, iar noi așteptăm... așteptăm ca posesoarea acelor minunați ochi albaștri sau verzi, în funcție de cum au ei chef să arate în ziua respectivă, să termine de prăjit gogoșile din flori de salcâm...

Așadar, flori de salcâm, ouă, lapte, zahăr, ulei, mâini ca ale ei și inocență ca a noastră, aceea de pe atunci, înconjurați de iubire și de timp, pentru noi și pentru alții, și iată, dimineața perfectă, gustarea perfectă! Simplu și parfumat, ca acel loc la fel de simplu, încărcat cu atâtea amintiri...

Îmi vin și acum imagini în minte, cu noi, copilașii, cum împărțeam frunze de salcâm animalelor de pe bătătură. Unele rațuște mai curajoase îmi mâncau chiar din palmă - parcă simt și acum cum mă gâdilau fin cu ciocul pe degete, când apucau de frunzulițe. Ele erau flămânde și curioase, iar eu eram doar curioasă și dornică să le iubesc. Mereu am iubit animalele. Le-am văzut și încă le percep la fel de firave și de neajutorate într-o lume în care a ajuns să predomine cam orice, în afară de ceea ce trebuie. Totuși, parcă pe atunci, viața arăta altfel. Teama, furia, lașitatea ne erau încă străine. Eram doar niște copii, care se bucurau de bunicii de la țară, de normalitate și de fiecare clipă, de când deschideam ochii dimineața, și până îi închideam seara. 

...Așa că rămân cu ochii închiși și mă văd, tot copilă fiind, cu florile de salcâm în păr și după ureche. Eram tare mândră de podoabele mele de înfrumusețare și ele erau accesoriile perfecte pentru o domnișoară în devenire. Nu mai conta că uneori eram desculță. Așa îmi plăcea să umblu, măcar din când în când. Era ciudat de plăcută senzația aceea de diferență, dintre arșița de afară și lutul răcoros. Și mamaia nu mă certa, mă lăsa să simt pietrele și pământul sub tălpi. 

Alergam cu părul despletit pe străzile neasfaltate ale satului, pe câmpuri, apoi, plină de energie mă cocoțam prin copaci și mâncam corcoduși verzi cu sare, de cele mai multe ori cu mâinile nespălate. Nu auzisem noi pe atunci de E-coli sau Helicobacter, ori alți brontozauri pe care acum îi întâlnesc la tot pasul.

În încheiere, recunosc că în salcâm nu m-am urcat niciodată. Nu cred că m-ar fi primit. El este, în schimb, un bun ascultător. Știe prea bine câte povești și amintiri adăpostește întru ale sale ramuri, ori câte taine nu s-au împărtășit la umbra sa... 

Sursa foto: https://evz.ro/beneficiile-florilor-de-salcam-daca-le-consumi-ca-atare.html

ECOURI VIN

Se aud de departe, se aud puternic și vin năvală șoapte

Peste simțu-mi adormit, căzut în visare, cumva la întâmplare și totuși aleasă

Acea stare de amorțeală, în care spun că nu simt și că nu aud pentru că dorm;

Însă ecoul... ecoul m-ajunge, el mă dezmiardă, mă adoarme 

și îl simt cum îmi bubuie prin suflet, 

Mai puternic ca oricând.

Se aseamănă unui cânt nepământean, 

De parcă ar fi balada unor simțuri de care sunt străină - 

Și totuși, sunt ale mele, 

cele din starea de visare,

Când, adormită fiind, mă trezesc la viață 

și încep să scriu,

Animată de șoapte ce-mi pătrund prin timpane și se strecoară în mine adânc, adânc de tot,

Îmbrăcând chipul unui prețios sonet.

Ale vieții ecouri plutesc în neant, 

se adună în muguri, apoi înfloresc,

Se transformă în fluturi și plutesc 

Întru a nopții enigmă, regină peste întuneric,

Unde poposesc pe o ramură de liliac, 

doar până la a vieții trezire

În zorii zilei, când fluturii devin ecouri,

Iar ecourile m-ajung din urmă și îmi mângâie părul,

Dându-mi fiori, oprindu-mă în loc din orice aș face

Doar să stau, să închid ochii, să le ascult și încep să zbor 

Cu ale lor aripi.

Sursa foto: https://radiojurnalspiritual.ro/citate-celebre-mai-degraba-sa-taci-decat-sa-fii-ecou/

Capitolul 2

*

-          Hai, vino! Grăbește-te domnule melc! Cum rămâne cu trasul de fiare? Dar cu alergarea dumneavoastră zilnică? Hmmmm???

Ela chicotea și fugea în același timp, când cu fața spre el, când privind drept înainte. În spatele ei, Șerban alerga fără a se forța prea tare. Îi plăcea să o vadă așa, fericită că este înaintea lui.

-          Așa zici? Stai să vezi când mă pun pe alergat! Asta e doar încălzirea! Doar mă joc din glezne, nu vezi?

-          Ce caraghios ești! De ce te încruți? Faci riduri, frumusețe! Ha! Ha!

Nu terminase bine de sfârșit propoziția, că Ela s-a trezit îmbrățișând un truchi gros de copac - să fi fost pin, să fi fost altceva, prea puțin mai conta. Apoi, din cauza impactului, a fost proiectată cel puțin un metru în spate, sfârșind între frunze, în fund, cu picioarele îndepărtate și o durere infernală de cap.

Odată ce stelele multicolore au încetat să se mai rotească în jurul ei, și-a pipăit fruntea și a constatat că nu are decât un cucui. Unul mare, e drept, dar era bine că nu și-a crăpat capul.

Totul s-a întâmplat atât de rapid, încât Șerban nu a mai avut timp să o atenționeze că are în față un copac.

Poate că în alte condiții, el ar fi râs cu lacrimi de toată întâmplarea, și asta pentru că întreaga scenă a fost realmente comică, însă, fiind vorba despre iubita lui, despre pielea ei fină, pe care a mângâiat-o de atâtea ori până acum, i-a pierit orice chef să facă glume pe seama ei.

Ba mai mult, s-a repezit îngrijorat asupra ei, a luat-o în brațe și i-a dat tot părul peste cap, analizând cucuiul. Începea să crească, din ce în ce mai mult și știa că ar fi fost binevenită puțină gheață sau apă rece. Dar erau în creierii munților, deci ia gheață de unde nu-i și nu se auzea nici vreun izvor prin apropiere. Simțindu-se neputuncios în fața monstrulețului inestetic de pe fruntea Elei, și-a apropiat buzele de el și a început să îl sărute ușor.

-          O să treacă, iubito, nu e decât un cucui micuț...

-          Serios? Mă doare atât de tare! Am impresia că e uriaș! O să arăt ca un ciclop! Se plângea Ela.

-          Nu... Tu ești cea mai frumoasă, cea mai isteață, perfectă în toată imperfecțiunea ei... Spunând acestea, Șerban continua să o sărute ușor pe cucui, apoi pe obraji, apoi pe nas, pe gât, timp în care Ela, uitând de durere, a început să zâmbească, sorbindu-l din ochi pe acest băiat minunat care o plăcea sau o iubea pe ea, numai pe ea, cea perfectă în toată imperfecțiunea ei...

Și el a privit-o preț de câteva secunde, apoi, devenind serios, a sărutat-o pe buze, apăsat, plin de pasiune, așa cum se întâmplă când două inimi bat la unison, ghidate fiind de iubire și nu mai contează nimic în jurul lor, nici de-ar pieri lumea. S-au întins unul lângă altul pe covorul format din mușchi verde și frunze și au oprit timpul. Ea și-a așezat capul pe pieptul lui, iar el a început să îi mângâie părul moale, conturându-i, cu buricele degetelor, forma mică și frumoasă a urechii stângi.

Fie că ei au oprit timpul, fie că timpul s-a oprit în loc pentru ei, pentru a-i admira, fraza „Te iubesc și vreau să fiu cu tine pentru totdeauna” era pe buzele amândurora, însă nici unul n-a spus-o cu voce tare, deși asta simțeau.

Prea tineri, prea necopți... Ar spune unii. Dar acei „unii” încă nu contau...

Se învârte pe o parte, apoi pe cealaltă, zâmbește, scoate câteva sunete înfundate, apoi un suspin lung, întinzând ambele brațe spre tavan. Apoi deschide ochii, simțind furnicături în tot corpul.

-          O, Doamne! O, Doamne...

Ela începuse să plângă încet, cu nasul în pernă. Același vis, se repeta, și se tot repeta, și parcă nu se mai termina, însă de fiecare dată avea impresia că este din nou acolo, pentru prima oară.

Nu reușea nicicum să conștientizeze, în vis fiind, că nu mai e real. Că ceea ce simte aparține trecutului și acolo trebuie să și rămână. Că buzele acelea frumoase nu mai sunt ale ei, pentru că, de fapt, nu i-au aparținut niciodată. Acea poveste de dragoste a fost doar rodul imaginației sale, de tânără fată cu mințile sucite.

Nu știa dacă plânge de ciudă, pentru că nu putea scăpa de fantomele trecutului, sau pentru că îi era dor să simtă ceea ce a simțit atunci, în acea perioadă.

În mijlocul nopții, stătea în fund, pe marginea patului și privea spre ferastră. Era o lună plină, aproape perfectă, roșiatică chiar și prea aproape de Pământ. De obicei nu putea dormi când cerul arăta astfel, sau, și dacă adormea, avea parte de cele mai răvășitoare vise, așa, ca cel de dinainte – o întoarcere în timp, cu cincisprezece ani în urmă, când ea avea aproape douăzeci de ani, iar el – Șerban, tatăl fiicei ei – douăzeci și trei.

Ela continua să rămână cu ochii pierduți în luna roșiatică. Poate chiar acest astru buclucaș a proiectat-o din nou în vacanța minunată de la munte, scurtă și intensă, pe care inima ei refuză să și-o șteargă din memorie..

Și totuși, Timpul, care altădată s-a oprit pentru iubirea lor, i-a transformat pe amândoi, de-a lungul anilor. Altfel nu se explică cum au ajuns doi necunoscuți sub același acoperiș, cu două vieți paralele, dorințe diferite și discuții contradictorii interminabile. Asta până într-o zi, când un străin îmbrăcat în robă neagră a pronunțat divorțul celor doi tineri din fața lui – doamna privea pe geam, pierdută pe undeva, printre norii groși ce acopereau cerul, iar domnul avea privirea ațintită într-un punct, pe podea, și maxilarul încleștat.

„... Custodie comună (...) Se revine la numele de Sima (...) Eleonora Sima (....) Tatăl, Șerban Antonescu (...) pensie alimentară în cuantum de  (...)”. Frânturi. Și amintiri frânte.

Nu m-ai iubit, Șerban! Isa... Isa mea! Cu inima bubuindu-i nebunește în piept, a sărit din pat și s-a îndreptat spre camera de vis-a-vis. De când a adus-o pe lume, nu a existat o noapte continuă de somn pentru Ela, și asta nu pentru că Isabel ar fi fost un copil agitat, ci pentru că ea, ca o mamă mult prea grijulie, mult prea protectoare și exagerat de panicată, avea mereu senzația că dacă nu este atentă, își poate pierde fiica – păpușica ei vie, varianta feminină a lui Șerban.

Zeci de ședințe de terapie au fost necesare pentru a conștientiza faptul că fiica ei este în regulă, că respiră perfect și că totul se petrece doar în mintea ei. Și totuși, din când în când, dacă tot se trezea, mai mergea în camera fetiței doar să o privească cum doarme liniștită.

Ela s-a proptit în ușa camerei lui Isabel și asculta respirația fină și regulată a fiicei ei. Asta o relaxa, o umplea de pace – să știe că Isa doarme bine, că doarme adânc și că nu are grijile ei.

Simțindu-și gâtul uscat, a coborât în bucătărie. Treaptă după treaptă, luna o supraveghea, luminându-i pașii. S-a oprit pe la mijlocul scărilor și a tras perdeaua la o parte, pentru a vedea mai bine cerul. Era plin cu stele mari, voioase, în jurul lunii... Nu voi mai permite vremurilor apuse să mă zăpăcească din nou. Să te ia naiba, Șerban! Mi-ai distrus ... Încerca să găsească câteva cuvinte acuzatoare și grele. Ar fi vrut să aibă puterea să arunce toate durerea ei în cârca lui, să vadă și el cum e să se zbată pentru a trăi, când se ajunge în pragul nebuniei. Dar nu... De fapt, n-ai distrus nimic. Am fost eu o proastă, o altă proastă, sau una dintre ele, și atât.

După un pahar mare cu apă rece, Ela s-a întors în pat, la fel de țâfnoasă și abia după alte două ore de fâstâceli, a reușit cumva să adoarmă. De data aceasta, n-a mai visat nimic, căci redevenise acea „nouă Eleonora” pe care a țesut-o de jur-împrejurul și peste „vechea Ela”, asemenea unui scut protector.

Au trecut anii. Iar noua ei versiune, atâta timp cât nu este prinsă cu garda jos, nu visează.