STAREA DE DINAINTEA INCONȘTIENTULUI

Înainte de a ma afunda în vidul inconștientului, am un moment al meu - în care închid ochii, îmi golesc mintea de cotidian și de rutină.

În acel moment, dorințele mele privind viața devin imagini pe care am ocazia să le vizualizez de aproape: le măresc și le micșorez după bunul plac și le aranjez într-o anumită ordine a priorităților. Este filmul vieții mele pe care îmi doresc sa îl transpun în realitate. Dar până atunci, îl pot vizualiza și analiza după pofta inimii…

Această secvență ar putea fi catalogată drept „momentul meu pe care nu mi-l poate lua nimeni”, atât de profund și de sensibil, încât e inaccesibil pentru alții.

Și atunci nu-mi rămâne decât să mă bucur de mine, de gândurile mele, de adevărul care zace în mine și așteaptă să fie povestit și împărtășit și acelor persoane care noaptea, când pe Pământ domnește liniștea, au și ele un moment doar al lor...

Pot spune că aceasta este „rețeta” unui somn profund, urmat de o dimineață în care știu ce am de făcut: să aduc la îndeplinire starea de dinaintea inconștientului! :-)

GÂNDURI ȘI SĂRBĂTORI

Ne apropiem cu pași repezi de Sfintele Sărbători Pascale. Desigur, pașii nu sunt ai noștri, ci ai timpului…

În această perioadă vom merge la biserică, mai des ca de obicei; vom petrece mai mult timp cu familia și cu prietenii, în cadrul meselor organizate; vom fi puși pe distracție și vizite, beneficiind de timp liber; ne vom închide în casă, pentru a ne bucura de puținul timp liber (citind și lenevind, de exemplu), etc. Depinde de preferințele ficăruia dintre noi.

Ideea e că în preajma unor mini-vacanțe, totul se arată mai altfel decât de obicei – starea de spirit, gândurile, clipele…

În astfel de momente, mă cuprinde dorul. Îmi aduc aminte de ea, de a mea copilărie și de cele două sate (Râciu, județul Mureș, și Nicolae Bălcescu, județul Călărași) care o adăpostesc în taină.

Închid ochii și are loc următoarea scenă:

Mi se face dor de bunici, mai profund ca niciodată. Următorul gând este să-i sun și să îmi promit că îi voi vizita curând.

Vizualizez cu ochii minții bisericile de la țară și mă cuprinde liniștea pe care doar acolo am cunoscut-o.

Soare pe cer și în suflet, ouă roșii, cozonaci proaspeți, veselie, întregire, familie, povești, pace. Acestea sunt secvențele filmului meu. Mi se confirmă din nou puterea timpului și minunăția fiecărei clipe.

Au trecut ani și parcă totul a fost ieri sau acum o oră.

           

http://www.descopera.ro/cultura/2685960-o-garnitura-pretioasa-trenul-regal

     

 Concluzie: 

Referitor la etapele vieții, ideal ar fi să nu ratăm fericirea, deviind ca un vagon rebel de la drumul nostru, ci să urmăm locomotiva, în măsura în care se poate…

  

            Explicații:

Locomotiva este drumul principal al vieții, acela pe care trebuie să fim.

Vagonul suntem noi, care urmăm locomotiva.

Devierea vagonului reprezintă drumul secundar (paralel celui principal) pe care îl alegem din proprie inițiativă. Din diverse motive, abandonăm drumul principal.

În timp, se poate ivi un macaz a cărui bifurcație ne poate reîndrepta spre drumul principal, cândva abandonat. În acea clipă avem liberul arbitru de a urma locomotiva noastră, care ne așteaptă răbdătoare, sau de a alege să rămânem un vagon nărăvaș, pe un drum secundar.

 

De ce mă voi referi de multe ori, în scrierile mele, la locomotivă și la vagoane?

Pentru că prin fața casei bunicilor, în comuna Nicolae Bălcescu, județul Călărași - locul care poartă amprenta copilăriei mele - trece calea ferată; iar eu, când eram mică, adormeam legănată de cutremurul ușor al patului, provocat de „galopul” trenurilor, fie spre București, fie spre Constanța, fiind mângâiată de mâna bunicii, și de vocea ei, șoptindu-mi o poveste.

Pentru că iubesc trenurile. Au fost punctul de legătură dintre școală și vacanțele minunate, dus-întors, vară-toamnă, primăvară.

În loc de final:

Chiar și acum, când îmi vizitez bunicii și rămân la ei peste noapte, somnul cel mai dulce și cel mai profund este atunci când trece trenul. Ghidat, evident, de o locomotivă…

Doar că lângă mine nu mai e mamaia (bunica), care-mi spune povești, căci ea doarme în camera de alături, cu tataia (bunicul), ci este logodnicul/viitorul soț, cel sortit să-mi fie alături, care doarme și el profund, în patul copilariei mele, chiar și atunci când trece trenul.

… Este unul din cele mai plăcute sunete datorate creației omului: fluieratul trenului concomitent cu „galopul” său. Somnul cel mai dulce! Cântecul copilăriei mele.

Cam asta îmi place să fac în timpul liber, în pragul sărbătorilor: să gătesc, să scriu, să citesc, să gândesc, să-mi aduc aminte!

Sunt fericită (chiar dacă îmi e dor) rememorând clipele frumoase din copilărie și mă bucur de prezent, cu tot ceea ce implică el.

 SĂRBĂTORI FERICITE!

Viitorul de ieri, trecutul de mâine

Cândva, în trecutul nu foarte îndepărtat, oamenii erau încă simpli. Se bucurau de lucrurile simple și erau credincioși, cu frică de Dumnezeu. În toată simplitatea lor, au realizat multe lucruri mărețe - ne-au lăsat moșteniri valoroase, și știm asta cu toții. Un aspect de prețuit poate ar fi tocmai calitatea de a fi om bun, în armonie cu întregul Univers.

Azi, suntem complecși. Mai mult sau mai puțini credincioși, unii am înțeles că Dumnezeu ne apreciază dacă oferim iubire și respect. În acest fel, cu siguranță nu-L vom dezamăgi...

Noi, oamenii, suntem atât de complecși, încât cu greu putem fi înțeleși. Și nu doar de alții, ci chiar de sufletul nostru. În toată complexitatea noastră, încet și sigur, ajungem să fim străini de chipul pe care-l privim în oglindă.

Mi s-a întâmplat și mie, și nu doar odată, să mă opresc în mijlocul rutinei și să mă întreb: cine sunt? Unde m-am pierdut și încotro mă îndrept? Și nu sufeream de amnezie, ci sufeream de lipsă de integrare. Nu mă mai regăseam, aveam senzația că mă situez undeva, în exteriorul tuturor lucrurilor. Parcă eram străină de sufletul meu și de ochii din oglindă care mă priveau întrebători - asemănători cu ochii mari și căprui ai unei fetițe, speriată de aparatul de fotografiat. Pozele sunt alb-negru, de prin anii 1990-1991.

În astfel de momente de cumpănă, este important să te păstrezi lucid și să-ți dorești cu adevărat să te regăsești, să lupți pentru tine.
Trebuie să avem fiecare amintiri - măcar o amintire frumoasă - și planuri de viitor, de care să ne putem agăța să ieșim învingători în această junglă urbană.
Între acestea două (amintiri și planuri de viitor) se află prezentul. Prezentul nostru. Aici trebuie să fim fizic și psihic. Căci trecutul de acum, a fost prezent cândva, și, înainte de a fi prezentul de atunci, a fost viitor.
De aceea trebuie să ne bucurăm de prezent. Căci este viitorul de ieri și trecutul de mâine...

În acest prezent n-ar trebui să facem altceva decât să încercăm să fim fericiți, să iubim și să simțim binecuvântarea de a putea fi oameni. Atât cât ne-a fost dat și cât trebuie să fim. Căci nici măcar minutele pe care sunt bucuroasă că le-ați rupt din timpul dvs. pentru a citi acest articol, nu mai sunt prezent. Ele sunt deja trecut (unul apropiat, e drept). Iar timpul... nu-l poți întoarce după bunul plac.

Să fiți iubiți!