VISUL DIN VIS

Încă n-am înțeles cum îmi e mai bine - să fiu trează sau adormită - când visez că totul este atât de real, sau când trăiesc visul. 

Neclaritatea crește în intensitate atunci când gândul îmi este la visul din vis și încerc să pricep neînțelegerea.

Lupta se dă în interiorul meu mai ales atunci când înțeleg câte ceva, până la urmă, dar refuz să pricep în totalitate și să accept. 

Deși știu că visul din vis e tot proiecția mea, precum visul simplu sau ziua de azi prin care am trecut. Granițele sunt fine, tocmai pentru a-mi facilita trecerile pe care le pot recunoaște sau nu. Să zicem că pot. Dar uneori nu vreau, pentru că sunt prea comodă. Și-apoi, urmează eterna întrebare: de ce?

Partea frumoasă a noastră, a oamenilor, este că suntem un tot compus din mai multe părți și părticele. Fiecare părticică vrea să se impună, să își lase amprenta: sufletul, mintea, buzele, degetele, ochii...

De multe ori, între ele se dau lupte de putere, iar sufletul se retrage și privește amuzat la ceea ce se întamplă știind că tot lui îi apartine decizia supremă.

Celelalte, doar se zbat temporar pentru ceva ce nu vor dobândi niciodată, pentru că acea "putere" este de fapt o energie pe care ele nu sunt capabile să o recunoască și să o gestioneze.

Într-un moment (acel moment, poate unic) de cumpănă, ar fi interesant să ne dăm întregul itinerar al vieții peste cap și să începem să trăim - total altfel, mai intens și mai neprevăzut. Să primim cu bucurie fiecare început al zilei fără să îl tot proiectăm cu mintea, cu cel puțin o seară înainte. Și să acceptăm că lucrurile nu se fac, pentru că așa trebuie, pentru că așa fac alții, ci pentru că asta ne dorim noi cu adevarat și pentru asta suntem în stare să inversăm polii, dacă trebuie, pentru că ne iubim, pentru că iubim și pentru că știm să prețuim. 

Vom găsi cumva o portiță, acel moment potrivit, când degetul după care ne pitim va fi prea mic pentru a ascunde o dorință imensă, dar de care ne temem, din diverse motive.

Crezi că e prea greu. Crezi că ceva e greșit. Ei bine, nu; totul se așează exact așa cum trebuie, îndreptându-te spre un sens, chiar dacă azi pare a fi ceva de neînțeles. 

Și dacă acum ai impresia că orbecăi în întuneric, caută-te mai bine prin buzunare. S-ar putea ca acel cineva căruia i-ai îndesat inima acolo să îți fi dăruit, odată cu ea, și acel licăr pregătit să îți lumineze pașii.

Sursa foto: https://www.raftulcuidei.ro/cafenea-culturala/legendele-unui-dreamcatcher-visele-si-panza-de-paianjen/

ÎN VEȘNICIA NOPȚII

M-a prins din urmă vremea când șoaptele se-ndreaptă spre mii de orizonturi,

În timp ce genele-mi se așează una peste alta

Și mintea-mi adormită mângâie petalele firave ale macilor din vis,

Iar din buze murmur ceva, într-un semn ciudat, nedeslușit.

Ca o pânză de păianjen, am început să țes memorii lângă amintiri,

Unite prin vise, proiecții și numeroase trăiri,

Care se tot perindă prin pereții moi, aproape invizibili ai vremurilor vechi,

Prinzându-mă de umeri, încetinind ritmul nebun al sângelui năvălind prin vene,

Așezându-mi mâna peste inimă, și poruncindu-mi să tac doar și să ascult

Odele ce se izbesc puternic de portativ.

Zâmbesc în sinea mea când îl recunosc și încep să înțeleg universul aparent răzvrătit din mine,

Care n-a făcut altceva decât să-mi scuture stelele de pe cer direct în palmele-mi deschise,

Și să-mi mângâie părul și pielea cu raze calde de soare - 

Peste zi, când alerg nebunește prin viață

Și noaptea, când buzele-mi dorm și ochii mi se închid.

Visez. Mă ademenește mireasma primăverii ce-mi încolțește-n suflet,

La unison cu cântecul ploii - o prea frumoasă binecuvântare cu stropi uriași - 

Mugurii vieții sub ochii mei se deschid și înfloresc,

Precum minunea de a fi a bujorilor de mai, pe care îi iubesc.

Știi, în veșnicia nopții s-au scris multe povești...

Sursa foto: https://www.publicdomainpictures.net/ro/view-image.php?image=223244&picture=peisaj-de-noapte

ÎN SPATELE CUVINTELOR

Importanța cuvintelor este una colosală, și acesta este un aspect pe care, cu siguranță, nu îl poate contesta cineva. Aici am în vedere, desigur, acele cuvinte rostite din suflet sau acele cuvinte care se așează peste suflet și rămân acolo, chiar și așa, nerostite - ele sunt tot cuvinte, pe care le aude doar inima, și uneori este suficient.

Totuși, parcă vorbim mult și prea puțin transmitem ceea ce simțim. Vorbim mult și inima tace. De multe ori, refuză să intre în jocul golului dintre oameni. 

De prea multe ori, din cauza unor factori care țin sau nu de noi, cuvintele nu sunt ceea ce ar trebui să fie sau, mai corect spus, nu transmit ceea ce ar trebui - ceea ce este real în noi, ceea ce simțim cu adevărat.

Părem ceea ce nu suntem, pentru că nu ne permitem să ne cunoaștem și să ne recunoaștem. Creăm măști și le purtăm zilnic cu atâta nonșalanță, până când această acțiune devine chiar obișnuință. Poate că ne pierdem și noi, de multe ori. Nu mai identificăm legătura cu noi, pentru că ne-am rătăcit prea adânc în detalii care, în fond, nu contează în fața autenticității, dar care, adunate laolaltă, au puterea de a o masca. 

Forța cuvintelor este susținută de adevăr, iar acesta din urmă, dacă nu este motivat să se zbată, prin cel care îl deține, ajunge să apună pas cu pas, în timp ce dimensiunea nebuniei lumești crește și tot crește...

Nu ne mai vorbim ca altă dată. Evoluția aceasta galopantă ne face mai parșivi, mai speculanți.

Am ajuns la un nivel în care omul știe cum și își permite să jongleze cu cuvintele, să spună ceea nu e, să arate ceea ce nu simte și să ascundă ceea ce își doreste. Si este crezut, pentru că joacă atât de bine teatru. 

Cam așa ajung sentimentele reale să fie sugrumate înainte de a apuca să fie rostite cu glas tare. 

Așa a ajuns sufletul să tacă, iar gura să tot vorbească, iar oamenii să nu se mai privească în ochi, atunci când își vorbesc și nu sunt sinceri - pentru că ochii îi trădează.

Când porți o conversație și vrei să afli ceea ce e cu adevărat ascuns în interlocutorul tău, încearcă să îi prinzi privirea și să te adâncești în ochii săi. Invață să cunoști oamenii, să îi descoși; în spatele cuvintelor rostite se pot afla răspunsurile mute pe care le cauți. 

Vorbirea pură este o artă, iar existența, în ziua de azi, este tot ca o artă: te naști sau devii artist. Trebuie să înveți să modelezi lutul și să creezi din el ceva magic. Din cărbune sau din pensulă poți contura posibilitati; prin voce sau prin instrumente muzicale ii oferi libertate sufletului. 

Prin cuvinte, în formă scrisă sau rostită, scoți din tine ceea ce nu mai are loc sau care trebuie să ajungă în altă parte. 

Dar tot acolo mai rămâne o părticică pe care, un artist o poate ține ascunsă mult și bine, pentru ca acel loc să îi fie refugiu în care să retragă și să cugete în tihnă. Este vorba despre un spațiu incert, situat între sentimente și iluzii, în spatele cuvintelor rostite.

Și atunci, dacă îl întrebi despre acel loc, artistul va face referire la existența lui doar în termeni vagi pentru că nu vrea să îi descoperi încă secretul. De tine depinde dacă ești pregatit să intri in jocul ghicitorilor și dacă vrei să îți liniștești sufletul.

Sursa foto: https://zahariamihail.wordpress.com/2019/10/05/dadaismul-curent-literar-artistic/amp/