Potopul din natură, iluminat de
fulgere, târziu în noapte, este o binecuvântare pentru ochii ce zâmbesc, doar
privindu-l și pentru inimile ce își deschid larg ferestrele spre liniștea și
puritatea lui, spre a-l primi în ele. După o noapte de acest fel, dimineața,
soarele își ia în serios rolul de a încălzi sentimentele ființelor care
poposesc pe acest Pământ.
Tind să cred că și cei care se
află dincolo de el sunt invidioși pe explozia de energie pe care doar el,
Soarele, este capabil să ne-o ofere, fără să ceară nimic în schimb. Poate doar,
să ne ridicăm, măcar din când în când, ochii în sus, spre cer, să ne vadă mai
bine.
Într-o astfel de dimineață,
plină cu binecuvântari pentru omenire și pentru tot ceea ce o înconjoară,
Sufletul se simte mai motivat ca oricând să aibă o discuție serioasă cu Mintea.
Încă de la începutul
începuturilor, din cealaltă lume - care însumează, de fapt, perfecțiunea
tuturor lumilor - Sufletul a ales conștient, să nu-i fie ușor, altfel, ce rost
ar mai fi avut întoarcerea?
Ei bine, acum simte ca ea este pregătită, că își dorește mai
mult, însă poartă o luptă epuizantă cu propria minte, susținută în convingeri
sau influențată de alte câteva minți care îi înconjoară viața.
„Desigur că acum e momentul”,
își spune Sufletul. „Ea doarme, iar
locul spre cap este liber. Cel mult, i se va părea că visează.”
Ajuns acolo, Mintea își făcea
manichiura, încântată fiind de oja de culoare roșu-aprins pe care o avea în
fața ei și își ridica privirea, din când în când, spre rafturile bibliotecii pline,
încercând să identifice o nouă carte interesantă pe care să o parcurgă...
„Nimic din ce e acolo și îi tot
citești nu o poate învăța efectiv ce înseamnă EXISTENȚA”, i s-a adresat
Sufletul, fără nici o altă introducere.
„Relativ, dragule! Relativ. Eu
o învăț să priceapă, dar și să viseze, să își lase imaginația să construiască
realitatea sau realitățile pe care și le dorește. Printre altele, bine ai
venit! Un ceai de mentă?”
„Îți mulțumesc pentru
amabilitate și mă bucur să te revăd, după mai bine de trei decenii. De acolo,
de unde sunt, mă delectez doar cu vocea ta. O cafea, te rog, lungă, cu lapte și
cu miere”.
”Recunosc că sunt surprinsă de
vizita ta și că mă roade curiozitatea să aud ce te aduce pe la mine. Nu vreau
să fiu nepoliticoasă, dar nu mai bine ai servi un ceai? Știi că e mai
sănătos...”
”Și tu știi prea bine că ea adoră cafeaua - aroma, gustul, starea
de bine pe care i-o oferă. Iar pentru mine, tot ce contează este tocmai starea
ei de bine, de fericire. Aceasta a fost una din promisiunile pe care i le-am
facut, atunci când m-a primit în corpul ei.”
„Oh, să înțeleg că i-ai promis
că îi vei susține pasiunea pentru cafea? Iartă-mi ironia, dar nu mă pot abține.
Ești prea profund și tare greu îmi e să țin pasul cu tine! Revenind la cafea,
din punctul meu de vedere, e doar un obicei prost, dar treaba voastră. Totuși,
sunt uimită cum de nu am avut atâta control să o fac să renunțe la ea. E doar o
băutură... ”
„Iar ea, per ansamblu, e doar un corp, nu? Iar cuvântul „doar” o face
groaznic de mică. Aproape fără valoare. Ce ar fi ea fără noi? Fără mine? Ar mai
fi? Dar tu? Eu pot fi fără voi. Tu ești dependentă de mine și de ea, iar ea are
nevoie de noi pentru a fi, cu adevărat. Cu noi parteneri, se va apropia de ceea
ce vrea să afle. Nu spun că e un drum lejer. Dar este cel care trebuie să fie.
Cu alte cuvinte, de aceea am venit: să reînnoim parteneriatul nostru, astfel
încât să fie în sprijinul evoluției ei. Desigur, clauzele le vom menționa
împreună în Jurnalul Timpului, pentru ca ele să rămână scrise în eternitate,
drept dovadă a celei mai bune alianțe pentru îndrumarea unei ființe umane!”
„Încă nu înțeleg unde vrei să
ajungi și de ce ești atât de... grav, de
parcă până acum nu aș fi făcut ceva bine. Am avut mereu grijă să îi stimulez
inteligența și sunt mulțumită de ceea ce este ea în prezent. Consider că este în plină dezvoltare și că poate, în
continuare, mult. Dar ai dreptate, fără noi... Mă rog, mai ales fără mine,
altfel ar sta lucrurile. Ce s-ar fi ales de ea fără carte, fără inteligență?”
„Corect, iar eu vin în
completare cu înțelepciunea! Cu iubirea pentru sine! Cu liniștea! Cu sentimentul
de complet, de regăsire! Știi bine că încerc de atâta timp să comunic cu ea, să o fac să simtă și să mă simtă,
dar zgomotul lumii este prea puternic, iar vocea mea se pierde... Nici tu, cu
faptul că îi vorbești atât de tare în timpane și fără oprire, nu mă ajută! Nu
mă ajuți chiar deloc! Iar pe ea o zbuciumăm încontinuu!”
„Și dacă ar fi așa cum susții,
ce propui? Cu ce te pot ajuta eu?”
„Te rog să mai taci, din când
în când. Lasă locul liber să mă audă. Vreau să fiu clar. Vreau să știe că am
atâtea lucruri să îi arăt, să le descopere și să înțeleagă cine e și cât este
de prețioasă! Vreau să rămâi în tăcere, dar să asiști, să vezi cât de înțelepte
îi sunt deciziile și cât de frumoase îi sunt trăirile când mă aude, când se
lasă ghidată de ceea ce oamenii numesc instinct.
De fapt, este vocea mea și a tuturor celorlalte suflete! Nu ne deranjează să ne
numească așa. Important e să ne asculte”.
„Hmmm... interesantă teoria ta,
nu neg. Dar să știi că nu ți-am purtat pică niciodată! Am urmărit și eu niște
obiective... Poate că ți-am pus câteva bețe în roate, recunosc, pentru că îmi
place să mă aud, să o conduc pe ea spre căi bune.” Mintea face o pauză, privind
melancolică picturile de pe perete, ca și cum încercă să își adune cuvintele.
„Da, ai dreptate! Putem fi și mai buni împreună, iar dacă asta presupune să mă
afund în tăcere, din când în când, să știi că nu mă deranjează! Și eu vreau să
fac totul pentru ea. Prin urmare,
sunt de acord cu inserarea unor noi clauze în parteneriat, să ne fie mai clar ce
avem de făcut, pe viitor... ”
Sufletul îi zâmbește și respiră
profund.
„Cafea, zici?” Îi întoarce și
Mintea zâmbetul.
Ceva mai tarziu, ea se așează comod pe canapea, mâncând un
măr verde, acru, în timp ce își citește mesajele de pe telefon - printre ele și
un link al unui articol, primit de la o prietenă dragă. În conținutul său, textul
punctează diferențele dintre Inteligență și Înțelepciune; despre cât este de
important este ca mintea să îți reducă volumul, pentru a se poate face auzit
sufletul; că ar fi interesant și relaxant, ca un fel de terapie, ca oamenii să
își imagineze că mintea și sufletul comunică, apoi să meargă și mai în amănunt
și să își imagineze despre ce ar trebui să discute, să negocieze? În final, se
aduce aminte despre cât este de necesară sinceritatea și cât de „rănit” poate
fi un parteneriat în cadrul căruia se infiltrează tocmai lipsa de comunicare și
răceala relației.
Zâmbește. O lume plină de roluri. O lume în care recuzita prinde viață prin
grația actorilor. Iar atunci când cortina se ridică, actorii se dezbracă de
haine și redevin sufletele cu roluri supreme.
Articol publicat în
Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 6/2020
