HIEROGLIFE ÎN ASTRAL

Cu un sentiment de gol
și cu inima deschisă și însetată de cunoaștere,
Am privit împrejuru-mi și n-am știut unde mă aflu,
Nici cine sunt,
nici ce ar trebui să îmi doresc să fiu;
Mă vedeam mereu copilă,
cu ochii blânzi și părul castaniu.
 
Ceva m-a îndemnat să mă uit cu mult curaj în spate
Și atunci mi-am văzut mormanul de dorințe
Ce mi-a scuturat monotonia de pe umeri
Și m-a împins mereu tot înainte,
Astfel că am putut să ating,
chiar dacă numai cu două degete -
Filele de poveste, ce miros a carte veche.
 
Pentru ele, pentru ale mele visuri
Îmi voi forța genunchii și atunci când vor fi mai obosiți -
Îi voi încuraja să mai facă încă un pas, mai cu încredere
Pentru a-mi putea cuprinde volumele între palme
Și să le strâng la piept,
Căci ele sunt înțelepciunea
și mângâierile dintotdeauna.
 
Ne ducem dorurile pe picioare,
Ca niște bravi eroi, întreaga viață,
Cu inima tânjind pe dinăuntru
Și zâmbet pe chip la suprafață,
De când venim pe lume, inocenți prin uitare
și până închidem ochii, din nou, pentru o vreme.
 
Într-un câmp de iluzii
Ars de focul neîmplinirii,
Sălășluiește precum o regină nefastă
Închipuirea, cu dorurile ei -  tăișurile.
Tăcere! mi-am spus atunci,
Apăsându-mi tare tâmplele.
A cui tăcere? M-a întrebat un gând.
Tăcere tuturor vocilor ce nu-mi aparțin
Ce nu sunt născute din al meu suflet ,
Ci născocite de alte minți!
Așa mi-am răspuns.
Și-apoi am tăcut și eu pentru o vreme.
 
Până când am prins curaj
Și i-am vorbit răspicat abisului
Recunoscându-i că eu cred în limitele sale,
Deși oricine altcineva i le-ar contesta;
Fiind sigură că are și el un punct ascuns, îndepărtat
În care, fără știrea nimănui,
îi dă întâlnire lumii mele terestre
Fără ca eu, ori tu, să îl putem percepe...
 
Acolo cresc cei mai frumoși lăstari
Ai unei iubiri reale,
și nu sentimentele obișnuite în care ne învăluim
Și de care ne folosim să mințim inimi.
Acolo sunt cei mai virtuoși bujori, galbeni,
Printre arborii de tei, înmiresmați.
Acolo, totul e împreunat
Ce aici e despărțit,
Norii, cu iarba,
Luna, cu marea,
Stelele, cu inimile noastre,
Viețile, cu eternitatea.
Noi.
Acolo bem dragostea, cu sete
Și lăsăm pacea să ne îmbete.
 
M-am întrebat de ce nu-mi amintesc
Dacă am fost și eu în acel loc și
Dintr-un salt, am ajuns mai aproape
De clipa în care m-am născut
și pipăiam cu degetele un nou alt început,
Pe care l-am scrijelit cu unghii moi și inocente
Să rămână peceți, într-un univers greu de înțeles,
Prea frumos, de altfel…
 
Uneori, l-am acuzat că trișează,
Alteori mi-am ridicat ochii spre el,
Înlăcrimată,
Și i-am mulțumit, cu nopțile mele drept ofrandă;
Alteori strângeam din dinți și mormăiam în barbă
Că nu pricep nimic din ceea ce mă înconjoară,
Și că mă doare-n piept prea tare,
Că mă apasă…
Azi îi spun că îl iubesc
Așa nebun cum e
Și că îi mulțumesc că îmi așează
Scrierile în vers,
Pe pieptul său imens.
 
A trecut vremea când nu vedeam
Cerul albastru și frumos de deasupra mea,
Când n-aveam habar cât de minunat e
Să opresc totul,
să îmi opresc gândurile
Prin tăcerea tuturor, pentru a mă conecta,
Prin tăcere, pentru a contempla,
Prin tăcere, pentru a asculta cântul sălbatic,
Și să simt parfumul cu iz oriental
Ce-mi mângâie pielea și mă poartă departe -
Spre lumea ta, contopită cu a mea
Aceeași lume și totuși…

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 4/2022.

MOMENTUL

 

Cu pași mărunți, am bătătorit pământul cu tălpile și m-am apropiat de ceea ce sunt.
În spatele meu s-a făcut un rând de regrete, neîmpliniri, dureri, urlete.
Multă vreme am crezut că ele îmi umbresc înfățișarea și că trebuie să fug de ele, cât mai departe. Să le uit.
Dar ele erau tot acolo. Se agățau de mine și mă scuturau când încercam să adorm și să le uit.
Le-am urât și mi se păreau urâte, chiar hidoase – asta pentru că niciodată nu le-am privit cu înțelepciune.
A venit momentul în care mi-am înfipt unghiile în pumni și mi-am spus că trebuie să o fac – să le privesc direct în față.
Uimită, am constatat că și ele privesc tot prin ochii mei. Că și ele plâng și se agață de mine pentru că s-au desprins din mine, devenind incomplete. Am fost dură, le-am smuls din mine și le-am arucat cât mai departe. Asta a trebuit să fac atunci, atât am putut- în fiecare moment în care m-am împărțit și m-am despărțit de întreg.
O vreme, nu ne-am iertat. Nu m-am iertat.
Apoi, a venit momentul în care am început să le accept și să le primesc, rând pe rând, în adâncul meu, acolo unde eu sunt lumină și iubire necondiționată. S-au topit în ele, s-au omogenizat și au devenit și ele lumină și iubire.
Am priceput că acelea de care am fugit, erau, de fapt, părți, din mine.
Prin acceptarea lor și iertarea mea mi-am forțat mintea să gândească profund și sufletul să mă ghideze, așa, ca la începuturi.

Text publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 4/2022.

DULCE INSOMNIE

 

Iubește-mă cu ochii închiși,
Fără să te întrebi ce nuanță de căprui au ai mei,
Sau cât de pline îmi sunt buzele;
Spune-mi doar că n-ai să-mi apeși sufletul
Cu amăgiri și trăiri aievea.
Spune-mi, îmi promiți?
 
Nu mă întreba când mă voi întoarce,
Când știi că n-am să plec de lângă tine;
Nu-mi cere să fiu mai puțin decât ceea ce sunt
Doar pentru a fi mai bine înțeleasă,
Iar tu să ai pe chip un zâmbet împăcat,
De parcă aș fi făcut vreun pact cu lumea,
Să tac și să-mi suprim simțirea.
 
Lasă-mă să-mi pun capul pe pieptul tău
Și inima să ți-o ascult,
Atunci când vrea ea să îmi vorbească -
Căci sentimentele își pierd din putere
De ajung  pe buzele tale,
mai înainte de a le auzi eu, așa cum s-au născut.
 
Iubește-mă doar și nu-mi cere să tac
Cuvinte să îmi suprim;
Căci sufletul meu a zăcut destul în vidul nerostirii
Iar acum vorbește-n versuri despre tainele iubirii...
 
Acum, privește-mă
Și descoperă părți din mine în fiecare zi;
Șoptește-mi la ureche ceea ce simți, ce reprezint
Și adu-ți aminte de astfel de clipe
Atunci când totul îți pare un mare gol,
Un prea adânc vid care te sperie
Când porțile spre tine-i se deschid.
 
Și-așa îmi vorbesc privindu-mă-n oglindă;
Îmi zâmbesc, căci am fost nălucă
Să trec uneori prin viață, prin timp,
Ca printr-un vis, din care m-am trezit de mai multe ori,
Apoi am adormit
Și tot n-am înțeles nimic,
Până când nu am deschis ochii
Spre ceea ce am iubit.
 
Iubește-mă! Îmi spun din nou,
Cuvintele să ajungă
Mai departe de imagine,
Mai departe de oglindă.
Și nu-mi mai cere,
Să fiu mai puțin decât ceea ce sunt,
Pentru că nu-i ceri nici lunii să nu mai strălucească
Superbă, în negura nopții,
Doar pentru că taina ei n-o poți pricepe...
 
E foarte târziu.
Când astfel de gânduri îmi ocupă mintea,
Închid ochii și-mi las capul ușor pe spate;
În palmă strâng piciorul unui pahar cu vin,
Savurând noaptea – cât a mai rămas din ea.
Ce faci tu din mine,
O, dulce insomnie!

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 3/2022.

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/apus-de-soare-copac-ap%c4%83-siluet%c4%83-1373171/