POEMUL ETERNITĂȚII

M-am hotărât să fiu poem,

Format din visuri,

dăruite prin versuri eternității - 

Insesizabile, precum un roi de fluturi 

Zărit printr-o fereastră prăfuită,

Se risipesc toate, în negura timpului;

Și astfel am devenit poem,

Cu versuri grele, 

despre sentimente delicate

Ce-mi îmbrățișează adesea sufletul,

O parte prinse, poate, 

în plasa unui miraj,

Oglindit prin viețile noastre.

Am adunat secundele,

Din câteva minute 

Și a lor matematică 

Mi-a întors existența cu susul în jos și

Privindu-mă prin perspectiva versurilor,

așternute pe coala de hârtie

Îmi recunosc,

În fața propriului suflet,

Că îmi ești poezie și zâmbet 

În acele minute, din oră,

Și în acele ore, din zi,

Și în zilele din viață,

în care mi-am adus aminte 

Să m-adun,

Pentru a te iubi.

Și-atunci iubesc și roiul de fluturi

Pe care abia îl zăresc prin fereastra opacă,

Și toate mirajele posibile 

Ce se unesc, totuși, pe tărâmul existenței - 

Pentru a forma toate o infinitate de visuri,

Din care și tu faci parte,

Prin versuri, 

În eternitate.

BUJORII DE MAI

Cântecul de sub fereastră
Pare a fi nepământean -
Nu știu azi dacă sunt trează,
Sau încă dorm în seara de ieri;
Însă vezi-tu, simt până în adâncuri
Parfumul bujorilor mei galbeni ce m-așteaptă
În același timp, în același loc, din primăvară,
Acum, alături de tine -
Într-o poveste imaginară.
 
Mesagerul cărui soare ești tu, oare,
De-i cânți inimii mele ode, cu atâta ardoare,
Fără să-ți fi văzut măcar o dată ochii -
albăstrele de gradină -
Fără să-ți fi simțit degetele alergând
pe-ale viorii coarde?
 
Din ce timpuri cânți? Te-ntreb retoric,
Căci aș prefera totuși să taci, să nu-mi răspunzi.
Acoperă-mi pleoapele cu buzele tale
Și rămâi așa, pentru o clipă,
Să împărțim același aer,
Să respirăm împreună atât de aproape
Încât să încăpem sub o singură aripă
A îngerului ce ne atinge capetele.
 
S-a lăsat tăcere peste sufletul meu, căci
Mă bucur doar de acest tablou în care
nu știu unde mă aflu, dar e minunat pictat;
Îți inspir parfumul, amestecat
Cu mireasma dulce a bujorilor de mai,
ce m-așteaptă în același timp, din primăvară,
Alături de tine, într-o poveste imaginară.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 5/2023

Sursa foto: https://www.naturplant.ro/paeonia-lactiflora-bujorul-chinezesc/  

JONCȚIUNE

Îmi place dezordinea dezlănțuită
De o simplă privire a ochilor tăi…
 
Între noi există un spațiu
Pe care l-aș putea absoarbe
în mai puțin de o secundă –
Și totuși …
Pe buze îmi rămân câteva cuvinte
Pe care cerneala stiloului le va așterne
De-aici înainte;
 
La final, voi citi a inimii operă,
O voi iubi, apoi o voi plânge
Când o voi face bucăți - mii și mii.
 
Așa au naufragiat toate cuvintele mele
Pe coala albă de hârtie;
Corpul meu anticipând efectele jocului prestabilit,
S-a blocat într-un moment,
dintr-o anumită zi,
Și a rămas suspendat în acel timp.
 
A fost prea mult, probabil și n-am reușit
să trec prin filtrul gândirii exact ceea ce simt
Să evadez, să mă mișc.
Nepriceput sentiment, i-aș spune,
Tocmai acum, să nu mă lase să respir!
 
Plutesc în deriva dorințelor propriului suflet,
În pofida zvârcolirilor necontrolate din cuget;
Voci peste voci îmi tună în imagini și filme,
Pe care le ignor, vrăjită fiind de versurile
Pe care le-am scrijelit pe cer,
pentru a-mi fi veșmânt în lumea de lut –
 
ajunge să întind brațele spre ele,
pentru a mi se așeza pe umeri,
Cu un scâncet aproape mut.
 
Picură din lună cu îmbrățișări tandre
Și zâmbete menite să-mi șteargă
umbrele revoltate și ascunse în adâncimea pieptului;
Privindu-te prin cercurile razelor întrepătrunse
Aștern somnul lent peste zbuciumul ce-și caută refugiu
Tocmai în haosul din mine.
 
Nopțile sunt lungi și albe,
scăldate-n stări de veghe.
Mă simt ciudat și totuși n-aș schimba nimic,
Deși mă simt incomod
călcând pe pământuri mișcătoare
În vremuri apăsătoare.
 
Și atunci când mă tem,
mă agăț de presupunerea fondată
Că vidul mi-a fost mereu portal
Către tărâmuri pe care să le construiesc
Cu propriile palme, înecată în viziunile
Ce au menirea de a-i apropia
Pe cei ce se iubesc.
 
Așa am ajuns, ca o tornadă,
În lumea ta atent clădită, cu migală;
Fără să pricep prea multe, am înaintat,
Ca o vâltoare capricioasă,
Printre principiile pe care ți le zgâlțâiam.
 
Ai priceput, poate, că te-nvârți
într-un sensibil relativ,
Prestabilit, desigur, de suprema noastră înțelepciune;
Însă vezi tu, oamenii
sunt firavi în a iubi
prin inima ce o port adânc, în piept,
Oricât de sobri ar fi,
oricât ar tot gândi...
 
Așa că în zadar încerci să restabilești ordinea
Celor patru anotimpuri ce de-acum conviețuiesc
prin haosul meu și în sufletul tău;
Căci vorbește tăcerea buzelor tale, aproape unite -
Acoperite enervant de duios
de arătătorul meu.
 
Sparge-ți, așadar, de pereți, paharul cu cognac,
Fii revoltat, rupe-ți mințile-n bucăți, apoi adună-le –
Adună-te pe tine,
din toate zările în care te-ai ascuns câte puțin
Și ieși la lumină căci
A venit timpul să îți reglezi bătăile inimii
La unison cu ritmul respirației mele.
Și-am venit ca o tornadă
Și am măturat tot, lăsând în urma mea
Un tu care până mai ieri
se afla în stare de amorțeală ordonată,
Iar azi îți spun cu nonșalanță
Că mie îmi place dezordinea…

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 5/2023