ZIDUL

Două inimi bat cu putere și totuși nu suficient încât să spulbere tăcerea grea;
Două inimi se caută-n beznă, dar nu îndeajuns încât să se găsească;
E frig și tăcere, și plouă și ninge
Direct în cele două suflete pe cale să împietrească
În a timpului uitare, ignorând a vieții șoaptă.

Răsai asupra ei, în liniștea timpului opac ce se așterne
Și lasă cuvintele să amuțească încă dinainte de a se naște de pe ale tale buze;
Înghite în sec și doar privește-n ochii ce te caută fără oprire,
Pe care nu-i găsești, totuși, în întunecimea spațiului gol și mut.

Tremuri și vrei să o cuprinzi într-ale tale brațe - știi că e acolo;
Îți treci degetele peste asprimea pereților reci -
Unde ești? Întrebi. Căci simt că ești!
Și totuși tăcere, timp opac și buze reci,
Cuvinte nespuse, sentimente-nghițite
De noaptea nebună în care tot alergi...

Inspiri adânc... distanța dintre tine și ea îți inundă plămânii;
Iar sângele-ți pulsează din ce în ce mai nebun prin vene -
Doar la gândul că ea este acolo, în întuneric ascunsă
Și doar un gest, o vorbă, vă mai despart unul de altul, iscându-se furtună.

Dar ea nu vine; căci vorba-i piere încă dinainte de a fi rostită și
Se aude doar un murmur al buzelor tăcute și împietrite;
Privirea-i goală, gândul fierbinte,
Degetele-i te caută, dar pipăie același perete rece.
Nu te-a gasit nici ea; sufletu-i urlă, tâmpla-i zvâcnește,
Lacrimile-i curg... dar tace, se ridică și zâmbește.

În pauza dintre două vieți și două respirații,
Dărâmă zidul și cuprinde-o-n brațe:
N-o mai lăsa să plece.

Sursa foto: https://www.tablouri-de-vis.ro/sarutul-12807 

SPRE SOARE

Pășesc încet și cu emoție, când simt că totul tremură sub mine;

Dar nu pământul se mișcă, ci corpul îmi e nesigur,

Cumva în dezacord cu adierea vântului care mă-nghiontește din spate -

Să merg mai repede, să alerg și să nu mă opresc

Decât atunci când inima-mi va zbiera că nu mai poate.

Până atunci însă, e timpul meu, să fiu cu tot corpul în pas alert, 

Cu părul fluturând, lăsat pe spate, 

Și cu lacrimi în ochi de bucurie 

Alergând spre soare,

Repetându-mi la nesfârșit, rostind puternic, spre cerul mare,

Că eu am să știu când să mă opresc,

Să nu devin un al doilea Icar.

Vreau ca a lui căldură să îmi mângaie în suflet,

Chiar și atunci când va fi momentul să mă opresc la o distanță

Suficientă încât îl pot vedea în toată splendoarea lui,

Iar ochii ... să îmi fie la fel de împliniți precum inima,

Plină de speranță.

Și alerg, și alerg, și alerg fără oprire -

Nu obosesc, nu mai gândesc, doar mă bucur de trăire,

În timp ce ochii încet mi se deschid 

Si totul devine alb, ca un tavan;

Ma forțez să îi deschid mai bine și astfel realizez 

Că am visat că am alergat neîncetat

După ce totul sub mine s-a clătinat.

De ce ar trebui să alerg, mă-ntreb?

Pentru că timpul e alert și sunt prea multe de făcut,

Într-o lume atât de mare și deasupră-i,

Acel spațiu infinit...

- La întrebare tot eu îmi raspund.

Frumos vis, deosebită întâmplare.

Să fi fost doar un vis?

Mare mirare! 

Apoi aud o voce, de undeva departe:

Spre soare, draga mea copilă,

Degeaba alergi până la capătul lumii,

Căci nu îl vei ajunge nicicând!

Iubește-l și te-nalță, apoi învață să zbori,

Prin gând și suflet.

Și de-l vei ajunge, nu vei vrea să mai cobori.

Sursa foto: http://www.anidescoala.ro/divertisment/povesti/alti-autori-romani/dedal-si-icar/

MÂINILE

În bătaia lunii, două mâini se ating și se unesc. Degetele de la mâna lui ies totuși în evidență, depășind lungimea degetelor de la mâna ei, astfel că uniunea lor nu este perfectă. Totuși, lumina lunii, prin frumusețea ei, maschează cumva acestă mică imperfecțiune. 

Din depărtare, te lași absorbit întru-totul de minunatul tablou pictat în noapte. Ei bine, pictorul nu doarme; nu, el nu are odihnă. 

Pictorul dă viață, creează. El a creat mâinile și le admiră cu atâta forță, deși ele nu sunt perfecte - pentru că mâna lui este mai mare ca mâna ei și, când se unesc, degetele lui rămân fără susținerea completă a degetelor ei. 

Și totuși, din imperfecțiune s-a născut perfecțiunea, pentru ca, mai apoi, să devină și ea imperfecțiunea din care se vor desprinde, la rândul lor, alte perfecțiuni. Mereu a fost așa. Circuit. Doar că noi am tot schimbat termenii, am dat alte definiții, ne-am schimbat aspirațiile, țelurile, deși noi toți, sau marea noastră majoritate, tânjim în secret după cele mai "banale" lucruri. Asta înseamnă, de fapt, să te întorci spre simplu, spre natural, spre origini, spre ceea ce ești. 

Însă pictorul știe totul, pentru că el nu și-a permis să uite cine e; cum altfel ar fi reușit să dea viață iubirii, dacă și-ar fi lăsat sufletul să fugă dintr-însul? Căci sufletul da, știe să fugă - să o ia chiar la goană, din moment ce omul îi creează, cu sau fără voia sa, condițiile necesare de evadare.

Păstrându-se pur, pictorul nostru a fost capabil să creeze un tablou mirific: în noaptea adâncă, în bătaia lunii, mâna lui, protectoare, cuprinde mâna ei, mai mică decât a lui, aparent mai firavă. Câtă gingășie!

În realitate, însă, mâna ei mică s-a întors spre mâna lui, cuprinzând-o, și, așa firavă cum pare a fi, a avut mereu puterea să îl susțină și să îl protejeze - căci așa a învățat-o să facă iubirea insuflată chiar de propriul creator, pictorul, acela ce nu doarme, cel făr'de odihnă, care, în noaptea adâncă, în bătaia lunii, inspiră iubirea care îi mângâie plămânii, apoi începe a o picta, creând și creând, neobosit... 

Sursa foto: https://m.crestinortodox.ro/religie/forta-creatiei-142755.html