VITRALII

E dis-de-dimineață și iarba-i încă udă,
După noaptea în care ploaia a binecuvântat pămantul;
Răcoarea zorilor îmi străbate sub formă de fiori tot corpul,
Și îmi trezește setea de a contempla, de a privi.
 
Mi-am încălțat sandalele în semn de nostalgie
După vara prea frumoasă, care zău, că nu știu când a trecut -
S-a grabit să plece și-a fost un vis
pe care am vrut să îl dilat în timp, să țină cât mai mult,
Deși de această dată nu mi-am văzut marea,
și asta mi-a umplut sufletul de dor și sete să o gust.
 
Dar iată-mă printre arbori, respirând aerul curat al cerurilor,
Ce domină munții pe care am învățat să îi iubesc, așa încet;
Privind soarele, printre coroanele lor măiestruoase,
Lăsând razele sale să-mi mângâie chipul și inima;
 
În această poveste de care îmi era foame
Ochii mei percep lumina în varii culori,
Creând splendide vitralii prin tabloul naturii,
Vărsându-și culorile direct în sufletul meu.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 10/2022.

Sursa foto: https://www.pinterest.com/pin/507780926709716164/

EPILOG

 

Un el și-o ea, s-au întâlnit
Pentru prima oară sub un clar de lună;
El, cu ochii larg deschiși
Și-un zâmbet minunat pe chip,
Iar ea, zână frumoasă, cu părul despletit.
 
Și-au unit palmele și degetele și-au așezat
astfel încât în bătaia lunii
Se zărea uniunea lor aproape perfectă -
Și de atunci nu s-au mai desprins.
 
A fost iubirea cea care le-a-ndrumat pașii,
Să purceadă pe căi separate, 

dar spre același lan de grâu,
În care ea să se așeze în genunchi, 

cunună să-și croiască,
Iar el, pe undeva pe alături, asudând, 

grâul să îl cosească.
 
O noapte caldă, blândă și de neuitat,
În care dragostea lor s-a înfiripat,
A fost atunci, într-o luna de toamnă,
Într-o seară târzie, când ei n-au vrut să doarmă,
Simțind că nu-i loc de veghe, când sufletul aleargă
Spre contopirea cu a sa jumătate – una singură,
Dintr-o lume întreagă...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2022.

Sursa foto: https://www.wallpaperup.com/10622/Sunset_landscapes_nature_fields_wheat.html

CÂND RĂTĂCIT-AM DRUMUL

Am deschis ochii în pustiu
Și nisipul îmi irita vederea atât de tare,
Încât m-a forțat să zac, cu gura amorțită
Și privirea opacă, privind spre nicăieri, în zare.
 
E crunt să nu te mai mângâie raza de soare,
E crunt să nu te mai bucure nici o culoare,
Decât aceea a nopții, în care suspini între perne și pumni
Și tot încerci, cât poți de mult, să te aduni.
 
Când rătăcit-am drumul meu prin viață,
Am primit lecții de o importanță colosală
și spre alte cărări mi-au fost ghidați pașii;
N-am fost lăsată să orbecăi prea mult prin beznă,
Căci m-am împiedicat rapid de mine,
cea inconștientă-
Și asta m-a lovit în suflet, mai puternic ca oricând.
 
Am revenit din deșert și am gustat o primă picatură de apă,
Care mi-a hidratat inima și a făcut-o să bată ca altădată,
Să-mi readucă zâmbetul pe buze și sclipirea în ochi –
Da, acel strop de apă...
Să redevin femeie. Mamă. Om.
 
M-am strâns în brațe cât am putut de tare
Și am ales apa, hrana și viața – le-am vrut înapoi;
Și m-am trezit dintr-acel vis bizar în care a trebuit să intru
Și să sufăr, lipindu-mi obrajii de pământ,
Doar pentru a mă reîntregi cu bucățile pierdute din al meu suflet.
 
Când rătăcit-am drumul, îngerii mi-au fost alături;
M-au adormit, m-au desmierdat cu lumina lor,
M-au hrănit cu iubirea aceea nemărginită,
Mi-au mângâiat durerile și m-au vindecat,
Ca și cum cea de atunci eram o eu ireală, închipuită.
 
Și încă este toamnă.
Am căzut dintr-un vis într-altul și m-am trezit azi,
Ușor nedumerită și poate neînțeleasă,
Privind prin aceeași fereastră
Frunzele care cad.
Nu mai importă acum căci
E toamnă,  da. E toamnă!

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2022.